Caut amuzat şi mai mult în joacă, într-un vechi dicţionar, cuvântul „caligraf” dat la refec de Mircea Horia Simionescu în titlul mărturisirilor(?) sau aşa-zisului dialog al scriitorului cu M. Stan din ultima lor carte (Rătăcirile unui caligraf), semnată pe copertă doar cu numele maestrului urmaş al urmaşilor „miniaţi” (bunica maternă, unchii şi mătuşile din ambele ramuri ale familiei (s.n.) şi, în continuare, Irina şi Stelian (părinţii scriitorului, n.n.) aveau un scris domnesc, limpede şi fin cizelat…”) şi observ în caroiajul ştiinţific al opului masiv că derivatul-compus din cuvintele greceşti kallos şi graphein (desemnând astăzi o persoană care se ocupa în trecut de copierea „artistică” de cărţi şi manuscrise) se învecinează cu neogrecescul „kalimera” prezent în sintagma familiară „se schimbă calimera”. Înţeleg cu dicţionarul în faţă (ce dezlegare oferă întâmplarea pentru decriptarea sensului demersului unui scriitor mereu frapat de asemenea tratate!) că Mircea Horia Simionescu, al cărui scris şi timp, cum nu conteneşte să o spună, se schimbă la trei ani, mai înnoieşte o dată cu condeiul, în 2006, în „convorbirile” cu Stan, ce e de primenit în fabuloasa lui biografie; numai Domnia Sa şi Dumnezeu, poate, ştiind regula sau măsura transvazării biografiei ficţionale, din reţeaua arborescentă a anecdotei şi fanteziei, care se ţese de aproape 40 de ani, în infinitul proiect al cărţii despre nimic…