Mircea Nedelciu şi experimentalismul
post-avangardist şi  postmodernist

S-au împlinit anul trecut la mijlocul lui iulie 10 ani de la dispariţia lui Mircea Nedelciu. După suma manifestărilor publice (modeste şi anonime) dedicate comemorării celui mai important prozator optzecist, cum părea la un moment dat a-l recepta unanim critica noastră de întâmpinare, ai zice că aura scriitorului şi a optzecismului în genere s-a resorbit de la sine, în ultimii cincisprezece, douăzeci de ani, antrenată într-un natural proces de torsiune, destrămare şi nivelare. Pornind de la o astfel de stare, astăzi, extrem de dura situare din Istoria critică a literaturii române a operei antume a scriitorului apărută după 1989 , făcută de Nicolae Manolescu („Cărţile de după 1989 ale lui Nedelciu nu mai prezintă acelaşi interes. O parodie după Povestea poveştilor lui Creangă e doar trivială. Romanul Zodia Scafandrului, autobiografic, e dovada epuizării mijloacelor unui scriitor care a fost considerat la început o mare promisiune. Neţinută din nefericire!”) parcă nu mi se mai pare atât de exagerată, ci doar reductivă ca abordare. Pentru că nu cred să uite cineva că, în fond, critica românească postbelică, influenţată constant mai bine de trei decenii de „cronicile” lui N. Manolescu, nu a fost efectiv niciodată, şi nici n-a inspirat, o metodă inovativă în stare să susţină retorica noilor forme promovate de ultimile generaţii de literatori. Rumoarea reală creată în jurul „textualismului”, bunăoară, nu a putut, din păcate, ţine locul procesului interior extrem de necesar al reînnoirii sincrone a limbajului criticii de susţinere şi inovării disciplinei. Observaţie valabilă, în parte, şi pentru metoda domnului Manolescu care şi-a alcătuit Istoria destul de „rigid”, după un criteriu unic de valorizare, cel estetic… Familiarizat şi dedulcit cu teoriile limbajului (Tel Quel), cu „noua critică” şi „noul roman francez”, de unde împrumută şi prelucrează ideologic câteva elemente de „inginerie textuală”, foarte inventivul constructor care a fost Mircea Nedelciu, în ciuda importanţei de circumstanţă pe care i-a arătat-o la un moment dat critica timpului, a fost cu adevărat înţeles şi preţuit în mod real doar de conclavul prietenesc şi foarte specializat al colegilor din cenaclul Junimea (Gheorghe Crăciun, Gheorghe Iova, Gheorghe Ene ş.a.). Criticii generaţiei lor (un Ion Bogdan Lefter, o Monica Spiridon, un Gheorghe Crăciun – m. 2007!, un Mircea Cărtărescu etc.) ar fi trebuit, dacă nu au făcut-o la timp, să creeze măcar aposteriori acel cadru de ideologie literară, vorba lui Cărtărescu, care să recreeze climatul şi să recupereze valoarea valenţelor unei mişcări literare care se ştie că şi-a preparat singură mijloacele de a lupta împotriva establishmentului literar al epocii, abhorând într-un mod atât de tranşant şi de ingenios, la urma urmei, tirania convenţiilor şi, mai ales, fixaţia redundantă a aşa-zisei teme a obsedantului deceniu.