N-am stat să număr şi nici nu am în biblioteca mea toate cărţile de poezie ale lui Mircea Bârsilă, un oltean intrat bine în deceniul şase de viaţă, stabilit la Piteşti de vreo 25 de ani, unul dintre remarcabilii poeţi optzecişti pe care îi avem. Omul are în spate o bogată şi nu tocmai fericită experienţă a mediilor eteroclite prin care a trecut, care însă nu l-au înrăit; atingându-l, fără doar şi poate, mai curând par a-l fi înţelepţit şi şlefuit. Fără răbufniri de umoare, jovial şi credul (G. Smeoreanu a povestit cândva câteva farse pe care i le-au jucat nonşalant prietenii!), bonom şi uşor ticăit, curios cu măsură, însă mirat foarte de câte se întâmplă pe lumea asta fără ştirea (ştiinţa) sa, profesorul universitar de umanioare Mircea Bârsilă a descoperit în ultimul deceniu şi plăcerile tari ale eseului şi chiar ale exegezei critice. Aplicaţiile lui în acest domeniu merg cum era de aşteptat spre poezie şi mit (Poeţi contemporani. Generaţia 80; Vârsta de fier în viziunea lirică a lui Al. Philippide; Fecioara divină şi cerbul), despletiri ale unei expertize pe care a dobândit-o în propriul atelier de creaţie.
Mircea Bârsilă a fost, ca să zic aşa, descoperit ca poet, încurajat şi susţinut constant ani la rând de criticul Alex Ştefănescu. Nu e deloc puţin lucru într-o lume literară nevrotică unde în jurul unui nume dacă nu se face oarece vâlvă (nu importă de ce natură; Ştefănescu n-a ezitat, în acest sens, să-l decreteze la un moment dat pe preopinentul nostru drept cel mai mare poet roman în viaţă!), cu operă cu tot numele respectiv greu, şi doar întâmplător iese la iveală şi se impune. Foarte diferiţi ca structură (de altminteri, Bârsilă nu e un prea bun conducător de Ştefănescu: nu se înghesuie, cred, să-l citească, fiindcă nu-i place…), cei doi oferă un exemplu de întâlnire providenţială saprofită.