După ce statul român, căruia enciclopedistul Alexandru Ciorănescu i-a făcut în anii 2000 de mai multe ori oferta de a prelua din Canare bogata bibliotecă personală, arhiva cu manuscrise şi toată galeria de tablouri, stampe, fotografii şi scrisori, nu a întreprins practic nimic, invocând fel de fel de pretexte puerile, fix la 10 ani de la moartea savantului, sunt obligat să constat că interesul românilor pentru viaţa şi opera marelui exilat pare să fi crescut sensibil. Din minunatele Câmpii Elizee, desigur, primul care se bucură este însuşi Profesorul care încearcă să uite cum i s-au furat în ţara natală paşaportul francez şi chiar colecţia integrală a revistei „Vlăstarul”, cum domnii de la o editură românească patronată de stat i-au făcut „pierdut” volumul II al Amintirilor fără memorie, cum casa părintească de la Moroieni nu mai ajunge să devină potrivit protocolului semnat cu autorităţile locale şi cu Muzeul Literaturii Române Casa Muzeu a Ciorăneştilor… Alexandru Ciorănescu pe care l-am ştiut şi înţeles noi s-ar mira, credul şi candid, de „pozna” pe care i-aş aduce-o la cunoştinţă şi cu siguranţă nu m-ar lăsa fără să mă descoase – aparent distrat! – despre felul în care două cărţi recente se interesează postum de opera sa. E vorba, spre a lămuri pe toată lumea, de Alexandru Ciorănescu. Bibliografie 1930-2010 de Lilica Voicu-Brey şi Eseuri europene de Alexandru Ciorănescu, ediţie îngrijită şi prefaţă de Mircea Anghelescu, 2009.