De la „revoluţie” încoace, Stelian Tănase ne-a obişnuit cu un gen de activism alert care-i excită permanent spiritul neliniştit remorcat la o curiozitate vie şi iscoditoare pentru tot ce se întâmplă în spaţiul public. Fost deputat în Parlamentul României (!), profesor de ştiinţe politice la Universitatea din Bucureşti, scriitorul care debuta în 1982 cu romanul Luxul melancoliei face mai nou reconstituiri istorice, scrie scenarii de filme şi realizează emisiuni pe sticlă cu un binecunoscut poet si gazetar, n-a încetat să plăsmuiască ficţiuni, călătoreşte des la Paris, colaborează la Revista 22, îl întâlneşti peste tot unde se întâmplă ceva, mereu limbut, efervescent, precipitat.
Arhivele Securitătii i-au devenit după cum se spune o a doua casă. Omul e subjugat, mai întâi de toate, de o nedezminţită şi devoratoare vocaţie de cercetător. Apoi, nu are stare, mintea lui funcţionează într-o perpetuă stare de urgenţă. Pentru a nu lungi vorba, Stelian Tănase pare de-a dreptul posedat de lumea de hârtie. Între jurnaliştii de la noi este poate ziaristul cel mai informat, dar şi cel mai dezabuzat de sensurile ei parazitare. Intelectualul-orchestră Stelian Tănase, în evidentă criză de timp, atacă adesea partiturile complexe ale subiectelor pe care le abordează într-o diatonică intermediară. În afara Anatomiei mistificării. Procesul Noica-Pillat (2003) – cel mai aşezat opuscul semnat de domnia sa –, cum necum, celelalte cărţi ale sale par a nu fi încheiate… Convorbirile cu Al. Paleologu, de pildă, nu reuşesc să fotografieze întrutotul pentru cititor haloul în care e de bănuit că s-a născut în anii ’80 ai secolului trecut prietenia cu rasatul boier al spiritului, cel care într-un fel îl salvează providenţial pe tânărul scriitor ce tocmai traversa atunci o complexă criză existenţială… Despre Alexandru Paleologu, cel puţin, S.T am convingerea mai are încă multe de spus. Peste toate, să îmi fie cu iertăciune, uneori, am impresia, Stelian Tănase uită să îşi conserve într-o ramă de linişte intelecţiile…