Întâmplarea pură sau vreun merit neştiut, de care cu atât mai mult am a mă bucura, fac să fiu fericitul deţinător al unei cărţi masive de poezie ieşită de curând de sub teascuri, nu ştiu însă şi dacă – date fiind inerţiile pieţii – rapid intrată în rafturile librăriilor: Mildendo, capitala Lilliputului, Ed. EIKON, 2009, autor Mircea Dinu. Patru sute treisprezece pagini, 21×15 cm, ocupând tot spaţiul dintre coperte, fără vignete adică, poezie poezie – ceva, oricât ai vrea să ignori, mai puţin întâlnit pe piaţa de carte la zi. Nu cantitatea contează, se ştie, dar, orişicât, totuşi, însă etc. Autorul deşi nu e un nume nou (aflu de pe contrapagina copertelor, unde sunt convocate câteva nume, că au scris despre poezia domniei-sale Alex Ştefănescu, George Vulturescu, Ioan Es Pop, Geo Vasile), se prenumără, aşa cum bine scrie în Postfaţă Christian Crăciun, printre acei puţin obişnuiţi delăsători care nu ştiu sau nu întreprind nimic pentru a-şi promova rezultatele înzestrării… Uneori, însă, cu un gest cum e acesta, de înfruntare surdă a stereotipiilor, poate începe orice promovare, dacă suntem cinstiţi, dar, mai ales, dispuşi să cântărim semnificaţia atipică a gestului.
Într-o Notă editorială, cititorul este încunoştiinţat cu claritate că actuala Mildendo, capitala Lilliputului reprezintă refacerea, adăugarea semnificativă şi restructurarea cărţilor anterioare de poezie ale autorului, trei la număr, „precum şi o masivă secţiune nouă, proiectată iniţial pentru o apariţie autonomă; aceste elemente coroborate (inclusiv minimele „corecturi” ale volumului Mildendo, 1999, n.n.) făcând ca, în mod sensibil, o jumătate a textului propriu-zis să fie inedită”. Mai mult, ca structură refăcută ambiţionând spre un tot compoziţional, însumând subansambluri şi coordonând niveluri de incluziune evident gândite în funcţie de proiectul liniilor de forţă ale unui alt întreg de semnificaţii, Mildendo capitala Lilliputului este o carte, în realitate, nouă care îşi caută un alt tip de cititor şi o altă lectură, o carte care are darul de a ne aminti, atât ca întindere, cât şi ca efort riguros de ordonare şi dispunere a materiei, de tehnicile vechilor poetici aşa cum le-a învederat, printre alţii, un Philodemos şi de care Mircea Dinu –, licenţiat cu o temeinică pregătire filosofică – pare a nu fi străin, ba dimpotrivă! În ocurenţă cu exigenţele retoricii şi poeticii nou-vechi de care tocmai vorbim, pentru Mircea Dinu poetul este un creator (constructor) de compoziţii majore dublat de un filosof cu un ideal şi o ţinută etică indenegabile, un inspirat şi, deopotrivă, un depozitar de cultură elevată care îşi pune întreaga înzestrare în slujba unui scop cu predicat universal. Prin percepţia enormă şi credulă a lumii, prin „expunerea” ei fantezist grotescă de dincolo de aparenţe, poetul lui Mircea Dinu este, de ce nu? un Gulliver modern rătăcit într-un câmp de litere.