Scrisul, poezia, arta rămân şi în epoca noastră, oricât de bântuite de atâtea forme ale deturnării şi alienării, singurul maximum al omului, universul libertăţii lui reale. Scriu ca să-mi recâştig dinţii pierduţi, spunea cineva. Şi mai încolo: „Scriu şi tinereţea mea e definitiv pierdută. Scriu să arăt că asta e insuportabil”.
Dacă nu aş şti că arta şi meseria (techne) scrisului sunt singurele iluzii care ne ajută să supravieţuim aş fi tentat să spun, odată cu Borges, care-l depăşeşte în sadism până şi pe Nietzsche, că Diavolul l-a ucis într-adevăr pe Dumnezeu şi, culmea fariseismului!, ţine ascuns pentru bieţii muritori atât de dramaticul şi insuportabilul adevăr. Ştiu însă că fascinaţia iluziilor de pe meterezele scrisului e singura încercare permisă naturii umane de a se regăsi dincolo de propriile limite; înţeleg opţiunea lăsată omului de Creator şi mă consider norocos. Numai în avanposturile estetice fericite ale cercetării şi confruntării cu sine, trag concluzia, insul devine conştient de propria-i chemare, se desprinde de realul constrângător şi levitează redemptiv în sfera culturii. Dacă nu ar fi posibilă încă o asemenea înălţare, am asista – nu a sosit ceasul! – la dispariţia Poetului, cataclism anunţat chiar şi el, se ştie, de nimeni altcineva decât de Mallarme…
Notez în fugă consideraţiile de mai sus, în faţă cu două cărţi de poezie scrise cu har de doi poeţi aparţinând generaţiei ‘80, unul membru al U.S. de mai bine de 10-15 (?) ani: Mircea Drăgănescu, celălalt: Nicolae Mirel Lazăr, debutant tardiv cu trei cărţi într-una… Amândoi discreţi până în marginea unei cuminţenii desuete, amândoi individualităţi inconfundabile robite unui ideal propriu de homo aestheticus. Şlefuitori atenţi ai expresiei, deşi diferiţi ca formulă, îi apropie aceeaşi credinţă în posibilităţile limbajului poeziei, aceeaşi încredere în aşezarea şi decantarea imanentă, în timp a valorilor…