Pentru cel puţin trei generaţii literare, active şi suficient de distincte în ultimii 60 de ani, Nicolae Manolescu, alături de Eugen Simion, Paul Georgescu, Lucian Raicu, Gabriel Dimisianu, Valeriu Cristea, Dumitru Micu, Ovid S. Crohmălniceanu, Mircea Iorgulescu, Laurenţiu Ulici, Mircea Martin, Gheorghe Grigurcu, Marian Popa, Alex Ştefănescu, Cornel Ungureanu, Mircea Zaciu, Aurel Sasu, Marin Mincu, Florin Manolescu, Nicolae Balotă, Adrian Marino, Petru Poantă, Dan Cristea, Irina Petraş şi lista ar putea continua cu înşiruirea a încă zece nume din primul plan al bătăliei literatorilor „angajaţi”, a constituit, vrând nevrând, operatorul critic al pieţii de carte în România. Instanţa asta, niciodată la unison, spre cinstea ei, la judecata de apoi a literaturii, stabilea provizoriu de bine de rău ierarhiile, făcea premiile, indica direcţiile, pre-forma şcolile şi cenaclurile, controla revistele şi editurile, recruta membrii Uniunii şi ducea submers, într-un underground abia bănuit, bătăliile cu aparatul de propagandă. Spectacolul orchestrat creştineşte alimenta o vagă senzaţie de tonus al vieţii literare, dincolo de cloroza evidentă a mediilor productive… Cine citeşte astăzi editorialele nesemnate ale revistelor literare conduse mai toate între 1948-1989 de criticii literari va înţelege cât de meschin era totuşi acest climat, măcar că, în societatea românească, nimeni altcineva în afara „criticii”, ca fenomen metasocial până la un punct, nu avea curajul să obiecteze în mod deschis ceva regimului care controla totul.