Limita până unde e suportabilă expresia simplităţii

Încep a citi cartea Liviei Roşca, Ruj pe icoane, Editura Cartea Românească, 2006 (Premiul de debut în poezie, 2005), încercând să prind spiritul mottourilor alese din Robbie Williams, cântăreţul pop american iubit pe toate meridianele globului. Mă frapează simplitatea versurilor lui din Come undone şi mai ales această mărturisire de o crudă şi totodată pură francheţe: „ Nu mă sperie moartea/dar nu vreau să se întâmple…”. Încerc să rămân în ureche cu această spaimă al eului vizitat de gândul finitudinii, dincolo de zgomotul, furia şi toate reflexele meschine ale codurilor unei lumi pline de ambiţii performante; dincolo de grundul unei postistorii fără morală, asaltată permanent de contrafaceri, ucigaşă cu metodă a pulsiunilor subiectivităţii. Lumea în care înotăm (sunt obligat să constat în sinea mea) este adevăratul infern, bolgia contingentă şi cotidiană, fundamental ostilă faţă de universul in nuce al celor neînregimentaţi, „nemernici” şi „neterminaţi” care pur şi simplu trăiesc şi se exprimă fără standarde, conduşi doar de instinctul impredictibil al vieţii, vânzând, la o adică, „ lame de ras şi oglinzi în stradă”, în suflet cu teama să nu te găsească „adormit” când ajung la tine! După ce îl caut pe Net şi îl ascult în întregime, pot spune doar atât: cântecul ăsta simplu nu e nicidecum al unor învinşi; în modul cel mai onest, el glăsuieşte cuceritor tocmai despre libertatea imanent-firească a vieţii, singurul izvor netulburat al marii poezii a existenţei. Nu mă grăbesc să trag vreo concluzie, dar nici nu pot concede că versurile cântecului pop sunt postate ca motto la volumul de versuri al Liviei Roşca doar ca joc gratuit. Fără să fie, aşadar, o întâmplare, ele exprimă mai curând o preferinţă şi se constituie pentru cititor, vrând-nevrând, într-o „alteraţie” la cheia portativului; un subtil semiton care poate marca, de ce nu?, lectura; un ideoselector implicit al liniilor unui ,,program poetic (dacă vrem) sui-generis”.