Septuagenarul şi literatura contra literatură

Se ştie bine, de mult, că nimeni nu urăşte mai atavic şi mai deplin literatura ca inşii loviţi de distanasie, iubitorii dezmărginiţi, dependenţii, sacerdoţii şi drogaţii literei, umbre adesea de creaturi famelice sau, la antipozi, grobieni revărsaţi de învăţătorie… Nimic din ce e sfânt, pervers şi subtil naturii unei meserii adesea pe drept dispreţuită de omul comun şi babuvist ratificată de critică nu pare să fie străin acestor mari „lucizi”, excedaţi incredibil deopotrivă de perfecţiunea amorului artei, sentimentalisme lichide şi regresii în coagulatul virtual al logosului netrăit. Când le sună ceasul interior, cine ştie după ce socoteli ori logică endogenă! cu o hărnicie neîntrecută, toţi dezabuzaţii lecturilor de plăcere şi ai însemnărilor jurnaliere mai mult sau mai puţin tăinuite, toţi neînţeleşii imutabili, toţi vicioşii proslăvniciei proprii, înotând dintr-o dată abraş împotriva timpului, ori iubindu-l mai abitir în ficţiuni extranee – de voie de nevoie, realişti până la saţietate, absurd şi poltronerie (adevărata viaţa trăită e doar cea antrenată în actul scrisului, le sună în urechi adagioul proustian) – nu ezită, tardiv, chiar dacă împotriva încă unei acute conştiinţe a futilităţii actului provocator, să devoaleze imaginea crudă ori insolită a unui atelier creator grotesc, uneori scandalos şi spectaculos, de ce să n-o recunoaştem?, în hotărnicia pereţilor lui de sticlă mată! Nimic mai atracţios, credeţi-mă, decât laboratorul unui scriitor „întârziat” care iubeşte cu sfială, disperare şi ură literatura.