Binevenită în rafturile librăriilor româneşti cartea extrem de dezinhibată şi doldora de informaţii despre „climatul literar franţuzesc”, Ultimele zile din viaţa literaturii a lui Alexandru Matei, un tânăr pe care îl remarcasem încă din 2005, ca traducător al lui Jean Baudrillard: Societatea consumistă, şi pe care mai apoi l-am citit, fără sistemă, dar cu plăcere, în diferite reviste din ţară interesate de antropologia culturii. Autorul, aşa cum aflu din scurta fişă de prezentare pe care i-o inserează în carte editorul, a beneficiat între anii 2003-2006 de o bursă din partea Guvernului francez şi este doctor în literatura franceză contemporană la Universitatea din Bucureşti şi Ecole des Hautes Etudes en Sciences Sociales din Paris. Se mişcă în literatura franceză contemporană, ne încredinţează pe coperta a IV-a Alex Leo Şerban, ca peştele în apă…
Nu sunt un specialist în literatura franceză contemporană, dar faptul că în ultimele trei vacanţe am parcurs aproape toate titlurile traducerilor din colecţia Femina şi Literatură contemporană a Editurii Pandora M., precum şi cele din „Fiction Connection” a Editurii Trei, ambele cu un program extrem de ambiţios axat pe promovarea literaturii franceze contemporane („reacţionare”), mi-a alimentat curiozitatea şi interesul pentru discursul teoretic cu privire la un fenomen literar şi cultural în multe privinţe, după părerea mea, fascinant. De altminteri, în Argumentul care deschide cartea, Alexandru Matei apreciază că nu atât literatura franceză rămâne importantă astăzi (eu unul nu pot fi de acord în totalitate cu această părere ), cât discursul francez despre literatură, un metadiscurs cultural viu care, ştim cu toţii aici, nu se potriveşte deloc cu cel românesc, unde, chiar şi după 20 de ani de la revoluţie, lipseşte polemica, lipseşte spectacolul, lipsesc ideile, toată lumea împărtăşind aceleaşi opinii despre aceleaşi lucruri.