George Ciorănescu şi exilul românescCu ocazia lucrărilor Simpozionului de la Paris (mai 1994) Exilul românesc – identitate şi conştiinţă istorică, Aureliu Răuţă, preşedintele prestigioasei Fundaţii Culturale Române din Madrid, considera exilul românesc o adevărată entitate şi aprecia că ea „constituie capitolul cel mai important al demnităţii româneşti din istoria ultimilor cincizeci de ani”.
Menit a „armoniza” vederile diferite ale intelectualităţii din ţară – caracterizată ca fiind alcătuită, cum se exprima atunci Alexandru Paleologu într-un interviu luat de Ileana Corbea, din cei care s-au dat cu comuniştii mai vechi şi mai noi şi cei care nu au făcut-o, fără a mai pune în discuţie şi a treia categorie, cei care o scaldă – cu cea din afară, pe bună dreptate nemulţumită de încetineala procesului de integrare în canonul naţional a operei ştiinţifice şi literare a celor mai străluciţi reprezentanţi ai săi, nemaivorbind de recuperarea extraordinar de bogatei şi diversei activităţii a asociaţiilor româneşti, culturale sau de ajutor, din Occident, Simpozionul invocat constituie o bornă atât în autodefinirea conceptului de exil românesc (politic şi intelectual), opus în mod evident celui de „diaspora”, agreat mai mult, şi astăzi!, deşi stârneşte confuzii, de unele cercuri din ţară, cât şi în privinţa creionării câtorva direcţii de cunoaştere, integrare şi valorificare a moştenirii culturale a prigoniţilor regimului comunist de tristă amintire.