Se scrie poezie de toată mâna la noi, nu spun nici o noutate, desigur… Pe Net găseşti postate în fiecare zi zeci de „poeme” nou-nouţe scrise de la sugari la venerabilii barzi încununaţi cu ordine şi premii pe care îi credeai oale şi ulcele. Cititori bovarici mai mult sau mai puţin, mulţi semeni de-ai noştri îşi fac cu sârg propriile clasamente, lectorii elitişti sau doar avizaţi asemenea. Există un top endogen al poeziei zilei, al săptămânii, lunii, anului; se discută şi se întoarce prieteneşte şi absolut gratuit pe toate feţele câte un fragment ba chiar şi cantităţi mai mari de scriitură pe bloguri, în cafenele şi în cluburile virtuale; pe ici pe colo, ies câteodată fum şi pară; se editează masiv încă pe suport de hârtie şi se pun în circulaţie adesea fără nici un discernământ tot felul de prostii anoste, se mai programează câteodată şi lecturi în public, câte o dezbatere iute abandonată ia prim-planul, vremea trece cu chiu cu vai, însă certamente rar, rar de tot, mai vine cineva să spargă canonul aşteptărilor unei pieţe literare care se sminteşte cu semnul plus doar la zile mari. Însă chiar şi aşa, „verdictele” bunelor şi onestelor recenzii, pe o parte, sau exegeza, ca act fundamental major de refacere a universului amprentei emitente, pe de altă parte, lipsesc… Critica de întâmpinare şi în genere aşa-zişii cerberi de pază ai fenomenului nu se omoară la ora de faţă, am senzaţia, să citească atent mai nimic; leneşă şi plictisită, cel mai adesea, pe fondul lipsei simptomatice a limbajului de specialitate, critica în genere se face că plouă, lăsând impresia, totalmente falsă, că tot ce era de spus s-a spus de când lumea. Paradoxal dar nu şi de neînţeles pe această canava rămâne faptul că, deşi nimănui poezia nu-i aduce vreun beneficiu, României îi place să fie percepută şi alintată ca o ţară de poeţi, cât de poeţi şi cât de falimentar e perceput acest anacronism aici şi aiurea cine să mai analizeze…