Ştiu din păcate puţine lucruri totuşi despre Daniel Stuparu, pe care am avut plăcerea de a-l cunoaşte în fugă în carne şi oase în urmă cu ani la un concurs literar; astăzi, în amintirea acelor clipe mă răsfaţă din când în când pe Net cu o suită de rare şi foarte bine lucrate traduceri personale din Heidegger, Rudolf Steiner, Durrenmattt, Gunter Grass, Kafka, Hugo Ball, Hollderlin ş.a., gest pentru care e cazul să îi mulţumesc, nu fără a reflecta cu satisfacţie la întinderea şi calitatea lecturilor unui intelectual care nu a implinit încă 30 de ani… Născut la Reşita, cu studii neîncheiate de filosofie şi limbi străine, format, cum singur declară pe blogul personal, în cenaclul Semenicul în «umbra unor mai vârstnici colegi de breaslă (Constantin Rupa, Gheorghe Jurma, Ion Chicere, Iacob Roman, Nicolae Sârbu, Olga Neagu, Octavian Doclin, Gheorghe Zincescu, Costel Stancu şi alţii”), tânărul Daniel Stuparu, cunoscut în mediile literare ca un înverşunat adversar al „tinerei generaţii” de poeţi „douămiişti” („un grup inform, după părerea sa, fără identitate culturală sau conceptuală şi, mai grav, fără adevăraţi lideri de opinie”), se ilustrează şi ca un deosebit de promiţător poet, volumul său de debut, Alchimice, Editura Muzeul Literaturii Române, 2007, fiind primit, exceptând rezerva de înţeles a „milenariştilor” din care face volens nolens parte, cu o evidentă satisfacţie de critica grupării constructive a fenomenului…