Pe Adrian Suciu, imberb galant, pudrat de o aură de polen din alte galaxii, l-am cunoscut încă de pe vremea când îşi ducea la capăt o bursă la Praga, iar volumul său de versuri E toamnă printre femei şi în lume, Echinox, 1993, se afla încă în lucru… Poezia lui, trimisă unui „concurs literar „ în juriul căruia mă aflam, m-a impresionat atunci printr-o ciudată dâră pe care parcă un zeu orb o lăsa într-o oglindă ceţoasă în care eul poetic, pur şi simplu, se trezea buimac privind în el şi în lume, gata, desfăcându-se din somn, să dea foc luminişurilor vernale. Era acolo încordarea liniştită a unor întâmplări încolăcite înde ele ca şerpii iubindu-se într-un pesisaj straniu, o ameţeală şi un dor de arderi ale unui foc de părelnice prinoase… Lectura volumului de debut, deja pomenit mai sus, mi-a întărit convingerea că Adrian Suciu, ca prim şi ultim delegat al Direcţiei IX (!!!) cum a scris Al. Cistelecan în prefaţa cărţii, e un poet din speţa genuinilor fără program care îşi poartă crucea cu demnitate, nicidecum un «luptător» înarmat până în dinţi împotriva textualismului dominant şi a mentalităţii hegemonice optzeciste, cum s-a scris la vremea respectivă. I-am citit la zi, în 1996, şi volumul Singur, Editura Euphorion, constatând unitatea de viziune şi acutele unui univers poetic subîntins de jocul fascinant al unei avide şi himerice cunoaşteri erotice. Vederea, ca fereastră batantă spre adâncul fiinţei celuilalt, nu părea acolo decât instrumentul de pus peceţi (cearcăne) pe suflet, măsura urmelor de aur ale calului înaripat al inspiraţiei cu care se desprinde atât de firesc din mrejele cotidianului bazic şi levitează peste stejari şi printre stoluri de păsări, ca o regină în exil într-o dimineaţă de fosfor.