Persoană cu responsabilităţi civice asesorale, cel puţin presupuse în domeniul său de competenţă, agent de influenţă şi echilibru în viaţa literară, invertitor adesea de confecţii textuale, pe masa criticului poposesc în fiecare zi sumedenie de producte tipografice, mai mult sau mai puţin literare… Cunosc destui colegi care ,excedaţi de abundenţa ofertei, după o cercetare sumar-rutinieră, hotărăsc fără nici un complex să le expedieze la coş, ori, în cel mai bun caz, să le stivuiască pe câte un colţ de birou, unde, incomodând tot mai evident, într-o zi mormanul de cărţulii devine obiect de ecarisaj… Sunt puţini între noi cei care le rezervă programatic un raft în biblioteca personală tot mai neîncăpătoare.
Laurenţiu Ulici, care avea o relaţie foarte specială cu aproape toţi autorii de literatură, debutanţi şi nu numai, mi-aduc aminte că a lăsat un fond extrem de bogat de asemenea cărţi Bibliotecii Asociaţiei Uniunii Scriitorilor Bucureşti. El avea credinţa că un atare gest va convinge, cu timpul, lumea literară să adopte o atitudine mai responsabilă faţă de cohorta impresionantă a ceea ce numim cam uşor şi la grămadă «grafomani». În acest sens, înzestrat cu o memorie uluitoare (exersată în fel de fel de jocuri – prietenii cunosc prea bine plăcerea criticului de a inventa asemenea strategii!), Laurenţiu Ulici cunoştea ca nimeni altul «bibliografia literară, de la a la zed», până şi a celor mai insignifiante nume… Criticul îmi vorbea adesea despre «totalitarismul» istoriilor literaturii franceze care au încă bunul obicei de a nu lăsa «neantologată» nici măcar o cât de minoră contribuţie a vreunui nume oricât de mic ori meteoric… Domnia Sa considera că o literatură mare datorează enorm planctonului şi plevuştii literare.