M-am întrebat, citind cu un flamboaiant sentiment al convertirii sufletului cartea lui Aurel Curcă Udeanu (Când Dumnezeu se exilează-n tine, Editura Brumar 2005), cărui cititor va fi vrut să se adreseze, în fond, autorul. Degustătorului de esenţe tari poetice, gânditorului stăpânind gimnastica abstractă a ideilor, spiritului înalt eclectic, cărturarului anahoret din biblioteca borgesiană sau, pur şi simplu, scepticului descumpănit şi dezabuzat care, cum spune filosoful, nu-şi permite nici măcar odihna unei neştiinţe îngăduite? Torturat, mai cu seamă la a doua şi… a treia lectură, de un univers uroboric care se închide în sine, conced acum prin a-mi spune că, aşa cum materia acestui puţin obişnuit opuscul scapă, inventându-şi forma, oricărei încadrări formale – abolind deliberat canonul genurilor convenţionale –, tot aşa nu îşi va găsi vreodată cititorul pe potrivă, în afara celui poate adăpostit şi trăind dramatic condiţia unei interogative fiinţe culturale în autorul însuşi…
Carte cu un farmec uşor desuet, frumoasă şi provocatoare, Când Dumnezeu se exilează-n tine aduce în prim-planul vieţii literare un autor iconoclast cvasinecunoscut, amintind în primul rând de Cioran; cartea unui sclav al gândirii vizitat de idee şi dublat de un poet al inaccesibilului care se joacă cu logosul şi imaginea ca un actor manevrat, sub luminile rampei, de miile de sfori ale fatalităţii. ,,Sunt seri de miere-n octombrie când locuieşti o frunză. Sunt seri făcute cadou de către Nimeni când Sentimentul Efemerităţii te face bun. Perfidia eului tău de a şti că ignoră şi de a se putea bucura, în acelaşi timp, ignorând, că nu aduce astfel din Viitor Infernul în existenţa proprie! Autosuficienţa ta datorată tocmai insuficienţei tale pentru care ai fost programat de către Cel-ce-te-a-trimis-în-Existenţă! Uzina de produs întrebări care eşti îşi încetează pentru moment activitatea. Pentru moment şi-o încetează, nu pentru Eternitate! Cu trenul de 17,35 soseşte în camera ta Inutilitatea. Toate te aşteaptă în Univers să le comiţi şi toate în Univers deja comise”. Maeştrii săi şi limitele de la care pleacă, inventându-i, dar pe care îi şi desfide interstiţial ca literat (mai aproape de un Hölderlin, Rilke şi Nichita…): Eckhart, Kant, Schopenhauer, Nietzsche, Kierkegaard, Unamuno, Sartre, dar şi Lao Zi, Budha, tradiţia hermetică şi, nu în ultimul rând, părinţii Bisericii Creştine…
Un debutant tardiv şi un creator deplin format, la cei aproape cincizeci de ani săi, acest Aurel Curcă Udeanu, spirit fecund, tribulând ca un cascador între toate iluziile nevindecate de idealitate ale culturii şi existentul fenomenal, cu foamea neostoită de Dumnezeu şi spaima de Neant şi alteritate; un interogator nesăbuit, exponent perfect al viziunii discursive tragice a existenţei, instituind sensuri abstrusului şi ascunsului spre a le spulbera în actul plonjării dionisiace în imediateţea cotidianului; având acut conştiinţa faptului, pe de altă parte, că ,,Actele ţi le-ai consumat toate prin gândire, înainte încă de a le fi comis”. Cu o scriitură fină, fericită, în care se poate desluşi un îndelung proces de aluminotermie, Aurel Curcă Udeanu este, în felul în care interoghează şi provoacă ontologic Fiinţa Nefiinţei şi Neantul, mai curând un anti-filosof, profund revoltat şi nesatisfăcut de răceala aulică a judecăţilor speculative remise sau induse unui subiect absolut. Urmându-l în felul său pe Kant, până la un punct, copiind ,,dialectica” ori propedeutica persuasiunlior înşelătoare ale judecăţilor disjunctive (,,Pentru că nu-ţi eşti propria cauză, tot ceea ce trăieşti îţi este permis să trăieşti, căci nu răspunzi de ceea ce trăieşti; pentru că nu-ţi eşti propria cauză, tot ceeea ce trăieşti îţi este interzis să trăieşti, căci, cauză nefiindu-ţi, trăieşti ilicit. Zidurile există, nu pentru a fi escaladate, ci pentru a fi dispreţuite! Cuvintele există nu pentru a te revela ţie, ci pentru a te ascunde ţie! Deoarece există Moarte, nu există viaţă ratată sau realizată. Deoarece există sfârşit, nu există învingător sau învins. Acel stadiu ontologic când, eliberat de orice responsabilitate şi absolvit de orice orgoliu, te arunci pe toboganul Existenţei, alunecând irevocabil la vale, cu acea voluptate specifică doar perdiţiei! De ce tu ai fi dator ceva Universului, când Universul nu-ţi este dator nimic?”), scriitorul (căci A.C.U. este mai înainte de orice un scriitor în sensul romantic al termenului) inventează, în Când Dumnezeu se exilează-n tine, forma sensibilă(!) a unui text filosofic şi poetic pe lângă e (un eseu mixat poetic, cum aprecia la Timişoara cu prilejul lansării cărţii) ale cărui virtuţi ar trebui căutate poate, dar nu e sigur că nu greşim, pe palierul antropomorfismului simbolic. Rezultanta acestei idei, ca efect, probabil, al unei crize identitare acute, soluţionate pentru moment sub forma electivă a textului de care ne ocupăm, este prefirată, îndrăznim să credem, în chiar titlul cărţii, cu un Dumnezeu exilat în om, prezervându-i (,,tu îl prezervi lui însuşi”) întreagă imanenţa ,,lucrului minunat “, în care locuieşte orice posibilitate, cauză şi efect al completitudinii dorinţei omeneşti de cunoaştere (cuprinderea completă a posibilului, după Kant). Datorită cui, se întreabă scriptorul, mâna ta ,,împrumută şi comite aceste rânduriă (… ) Dumnezeu, Dumnezeu, Dumnezeu! Dumnezeu care, Singurul, poate, că poate să nu poată şi nu poate să nu poată, în acelaşi timp”. Un Dumnezeu exilat (DOAR EXILAT!) în eul unui om liber în inimă şi în spirit (drag şi lui Nietzsche, deşi se ştie filosoful dispreţuia judecăţile omului a cărui cultură de-abia dacă îl distingea, potrivit lui Zarathustra, de crescătorul de capre), şi nu mort, precum profeţea acelaşi Zarathustra, deşi, într-o formulare extrem de obscură, A.C.U. emite părerea potrivit căreia ,,păcatul actual este că omul (nu supraomul, n.n.) vrea să redevină Dumnezeul Neştiutor, ştiind că nu mai este Dumnezeu”! Aş îndrăzni să spun doar în treacăt acum că în astfel de predicaţii ontologice atribuite ingenios unui subiect absolut, cum am încercat să sugerez şi mai sus, stau condensate atât formula originală a cărţii, cât şi bună parte din valoarea ei subtilă de cunoaştere. ,,Minorul puseu metafizic” (cum îi place autorului să-şi alinte demersul scriitoricesc din Când Dumnezeu se exilează-n tine) ambiţionează la Aurel Curcă Udeanu, dacă ne este îngăduit, la mai mult decât o simplă cunoaştere amăgitoare (kantiană) a Fenomenului, dacă nu a Noumenului, când, expressis verbis, citez: – şi aici A.C.U. se desparte de filosoful de la Königsberg – ,,el (Kant, n.n.) doar îl descria (fenomenul, n.n.), admiţând că reuşea să-l descrie”. Perfect conştient de faptul că orice circumscriere în sfera filosofiei raţiunii pure limitează, dar mai cu seamă disperat de imposibilitatea cunoşterii, dincolo de metodă, a lucrului în sine, respingând – cel puţin de principiu! – filosofia (ca şi Cioran, de altminteri!), A.C.U. lasă de o parte ,,kritika” gratuită a conceptelor raţiunii pentru a împinge demersul său interogativ în sfera cunoaşterii aperceptive şi, despărţindu-se încă o dată de filosofie, în afara oricărui sens dedus. Cu o obstinată notă textualistă personală, el corelează oţiul stărilor existenţiale cu o sumă de postulate şi predicţii asertorice, al căror adevăr, lipit haloului suprarealităţii cotidianului, sub forma unei sensibilităţi străfulgerate – suprem orgoliu(!) îndrăznim să obsevăm, al insului care şi-a învins orice orgoliu (nu însă şi vindecat sminteala creatorului iubit de zei!) – rămâne todeauna axiomatic.
Substitut al lui Dumnezeu, exilat în carnea, conştientul şi inconştientul său, interogatorul lui Aurel Curcă Udeanu crează un Univers în bună măsură desacralizat prin gândire, deşi, mai curând, cuvântul prin care Dumnezeu este demonstrat (afirmat sau negat) rămâne nesmintit, ca la mistici, hieratic şi profund sacramental .,,Poate că Absolutitatea Lui este pusă în valoare abia de faptul că El Se poate afirma pe Sine în ceea ce-l neagă şi Se poate nega pe Sine în ceea ce-L afirmă”, se poate citi într-un loc în carte, pentru ca în altă parte să întâlnim aporia atât de dezinhibantă, dar cu nimic sub nivelul speculativ-sintetic al celei dintâi, cum că ,,Cine nu este acum şi aici Dumnezeu nu va fi niciodată Dumnezeu “, ceea ce, să recunoştem, nu anunţă deloc iminenţa dramaticului răspuns ce nu răspunde din: ,,Dumnezeul din tine, cu Sine nu are ce face!”
Figurile în care se întrupează întrebarea şi care nasc elecţiunile sensului, în lipsa Sensului Absolut, în raportul Eu – Dumnezeu, atrag atenţia asupra câtorva teme predilecte. Cartea, în primul rând(!), depozit de vorbe goale, ca în gura înţeleptului gropar din Hamletul shakespearean!, alternativă şi revanşă proustiană a ratării trăitului, pe de altă parte; posibilitate pură a oricărui Act, ,,care pentru a nu fi rescrisă, n-ar trebui scrisă niciodată”. Ideea, entitate hegeliană perenă (,,a văzut vreodată cineva o Idee îmbătrânind şi atârnându-i cărnurile flasce?”), tiran inimaginabil, aservind gândirea şi mortificând simţurile. Cuvintele, sacramente siriace lăsate omului pentru a numi Totul, şi prin care Totul este ascuns; vase preţioase în care uneori coboară ataraxia unui Duh blând pentru a fecunda extaza jubilaţiei dionisiace. Neantul, aspiraţie şi fascinaţie a proximităţii lui Dumnezeu însuşi, fericită pierdere de sine, spaimă viscerală doar a celor care nu şi-l pot reprezenta sensibil, viaţă intens trăită de cei care-i caută înfriguraţi cu fiecare clipă a lor chipul căruia să-i dea o înfăţişare. Celălalt, supremul tiran al deziluziilor de la capătul a ceea ce posezi, vidat de tine însuţi şi umilit de un Altul care te locuişte, deposedându-te de faptul de a fi Însuşi El. Femeia – alături de Dumnezeu – hulită cum rar am întâlnit chiar şi la marii misogini (,,ca să fie ceea ce vedeai tu în Ea (…) ar fi trebuit să trăiască doar cu gângurituri de porumbei şi cu suspinuri de sălcii”) şi, deopotrivă, căutată, ca singur vehicul spre sondarea şi înţelegerea lucrului în sine, rămâne una din temele favorite autorului. Pentru Aurel Curcă Udeanu, Femeia ar trebui să fie, după o tradiţie hermetică, atestată în D’Espagnet, Fecioara cu care se uneau filosofii şi care, lăsată grea după sămânţa Primului Bărbat, îşi păstrează toată slava fecioriei sale; curtezană virginală, cum spunea Renard, cu un trup atoateştiutor şi un crin în creier!, posibilitate pură, de ce nu?, ascunsă în potenţă şi nu în act! Femeia, aşa cum o gândeşte A.C.U. împreună cu Schopenhauer şi Rilke, ,,este lecţia tragică a lui Dumnezeu că lucrul în sine există doar mulţumită nervilor noştri în erecţie. În fond, nu pe cea alcătuită din carne şi oase care vine la tine o vrei (întâmplător, a fost să fie Ea!), ci pe cea din Intelectul tău care te sfidează după fiecare poesesiune, o vrei, iar Ea va ignora pentru Eternitate acest lucru! Ea (iarăşi Ea!), vinovată că, existând, se propune veşnic ca limită a ta care poate fi depăşită şi care nu este depăşită niciodată! Ea, vinovată că, aflat în Ea, ingratul de tine îl uiţi pe Cel-ce-te-ţine-în-Existenţă, în timp cât te afli în Ea! Ea, în sfârşit, mormântul iluzoriu al angoaselor tale, Moartea utopică a morţii tale de care nu răspunzi!” Dumnezeu, nelinişte fundamentală, entitate care ne circumscrie, dublu plasat la mare cinste pe coperta Primei Cărţi, în plin tir al întrebărilor, e în fond Nimeni altcineva decât un alt nume (nomen omen) al Fiinţei, cum în tradiţia orientală din care autorul se înfruptă cu nesaţ. Singurătatea, lichid amniotic şi sărbătoare perpetuă a gândului, tranchilizant şi terapeutică eficace contra vacuumului şi răului Existenţei (,,Fiecare gând al tău, doar o negare a faptului că trăieşti ceea ce trăieşti”); sânge turnat în călimara din care scrisul va perpetua şi dincolo de timp, încarcerate într-o carte, avatarurile fostului tău trăit. Moartea: Ce este Moartea, ce este Naşterea? (,,Un Fluture Mare şi Alb ni se va aşterne pe suflet şi ni-l sărută hipnotizat, ni-l soarbe cu nesaţ în Veşnicie, fără ca acesta să ştie vreodată dacă noi trecem în el sau nu cumva el trece în noi”). Noaptea Existenţei, o Doamnă cu sertăraşe: ,,O spinteci! În burta Doamnei – un Porumbel, în Porumbel – un Măslin, iar în Măslin – Cuvinte. Cuvinte, cuvinte, cuvinte, veşnic necoapte…”
 Modul întrebării abrupte, neconvenţionale, ţipătul ei înăbuşit, limitele formei în care se întrupează, vastele oaze în care avântatul gânditor poetizează în voie, credinţa nestrămutată în Artă, experienţa extatică, tensiunea întrebării iniţiale care subîntinde întreagă urzeala textului în afara sensului, cum ar spune Sojcer (,,în faţa a ce să mai îngenunchezi?”), totul îl descalifică în Când Dumnezeu… pe filosoful de meserie şi totul acreditează un poet care raţionează, dând creaţiei un ce superior şi, din genuni, aura unui sens inefabil…
Refuzând, cum lasă mărturie undeva în carte, lectura lui Cioran, care îl deposeda de-a dreptul de propriile obsesii, Aurel Curcă Udeanu pare a pune în act, textuând, aşa cum textuează în Când Dumnezeu se exilează-n tine, o fabuloasă ,,rătăcire” a ,,filosofului estet” care-şi imagina în Eseuri un gânditor exclamând într-o pornire de orgoliu: ,,Mi-ar plăcea ca un poet să-şi facă un destin din cugetările mele (dar pentru ca aspiraţia lui să fie îndreptăţită ar trebui ca el însuşi să-i fi frecventat pe poeţi “).
 Semănând întrucâtva, prin vertijurile de clarobscur, cu sofismele entuziaste ori întunecate ale lui Cioran, cugetările lui Aurel Curcă Udeanu, departe de a fi maledicţiile poetice ale unui cinic care neagă totul, conţin, cu adevărat rarisim, mari resurse de poezie, şi, mai cu seamă, stări poetice in nuce, ocrotite cu infinită tandreţe într-un veac care urăşte Poezia. Aidoma marelui stilist, Aurel Curcă Udeanu detestă indiferenţa ori glacialitatea ideii, preferând anotimpurile ritmurilor organice cu toată cohorta tristeteţilor, neliniştilor şi spaimelor care cresc o dată cu putregaiul trupului… Răul existenţial şi saţiul mecanicii întrebărilor în sine îl situează şi scot textul lui Aurel Curcă Udeanu dincolo de sterilitatea actului propedeutic al cunoaşterii de sine a raţiunii pure. Ceea ce caută interogatorul cu adevărat este înţelepciunea de a se regăsi pe sine într-un univers intramundan, ca subiect pro se. Omul din carne şi oase, aşadar, răzbate din interstiţiile întrebărilor acestei cărţi, un om exilând pe Dumnezeu în sine din nevoia imperioasă de a trăi total interdependenţa cu El, un om recunoscându-şi cinstit eşecurile şi scindările, nevoia imperioasă de dragoste, entuziasmele şi limitele personale. Poezia inaccesibilului, născută din tot ceea ce e ratat şi veşnic rămâne necomis, ţine mai curând sechestrat în propriul labirint un asemenea subiect, decât ar face-o însuşi Cel-ce-l-a-trimis-în Existenţă. O erezie antropologică, servită de simbol şi metaforă, aduce în textul lui A.C.U. ideea depăşirii morţii (,,El se vrea solidificat în cuvânt”), sub imperiul dorinţei salvării prin Artă a tot ceea ce nu a putut fi comis în interrelaţia EU-EL. Dorinţa de nemurire, înnăscută în om, se află la originea întrebării acestuia asupra propriului destin şi al posibilităţii convertirii lui, spunea aproape textual Unamuno.
Cu un eu nevindecat de idealitate, taxat în texte adesea drept ,,păşunist”, cufundarea în suprarealitatea poeziei scoate la suprafaţă adevărate filoane de aur hermetic (,,când Intelectul tău nu mai trebuie să-L someze pe Dumnezeu să existe”) fabricate în laboratorul poetic. ,,03.04.2001: acestui cireş pe fereastră îi interzici să-şi elibereze în aer sperma! Pentru că urmează să se scuture, el conţine, deja, în însăşi absenţa înfloririi, tot ceea ce urmează să obţină înflorind. În fond, nepermiţându-i să înflorească, tu îl prezervi lui însuşi, nu-l laşi să se amuze pe seama lui Primăvara”. Simbolul Arborelui (Cireşul Înflorit, Merii, Mestecenii plânşi -Femeia la orientali!) exprimă metafizic energia Universaliilor care se manifestă în lumea fenomenală. Încărcătura lor simbolică, recte poetică, îi prezervă solidificaţi alchimic în cuvânt, salvându-i condiţiei perisabile. Un cireş înflorit va sta mereu, prezervat în această stare, în fereastra camerei unde A.C.U. şi-a scris cartea(!), dar, mai ales, va sta o veşnicie în Carte. Supravieţuirea (nemurirea) prin Artă pare a despleti în creaţia lui Aurel Curcă Udeanu două cărări : întoarcerea în Paradis prin extază (,,Cu hlamida Inutilităţii fluturându-ţi pe umăr, te întorci în satul natal călare pe un Vin alb. ªtii, orice Paradis, în care te întorci, este un Paradis asasinat şi, totuşi, nu poţi rezista tentaţiei”) şi printr-un soi de metempsihoză regresivă – aş zice foarte românească (,,Te întorci, sleit noaptea acasă, pe umeri galonat cu stele, cu pieptul încărcat de astre. Mănânci la cină trupul strămoşilor tăi deveniţi pâine, bei un ulcior cu lacrimile acestora, îţi faci semnul crucii, la Sfârşit, şi, răpus, adormi buştean. Te scufunzi în somn cu sentimentul că ţi-ai făcut treaba bine peste zi, toate fiind lăsate în ordine în Univers. Ai dat lumii un sens pe care aceasta nu-l avea şi poţi foarte bine să nu te mai trezeşti niciodată în dimineţa următoare…”).
Lăsând în urmă fervoarea disperării cioraniene şi despărţindu-se de Unamuno, prin translarea în Poezie şi punerea în paranteză a problematicii antropologice a celui mai mare poet dintre filosofi, cum îl numea pe spaniol Poncello (de pildă, Dumnezeul exilat al lui A.C.U. nu e întrebat niciodată cu privire la promisiunea reînvierii şi a vieţii de dincolo!), cartea pe marginea căreia glosăm plasează omul în centrul propriului labirint, fiinţă profund tragică, scindată între afirmarea propriului sine, prin imitatio Dei, şi răul metafizic generat de imposibilitatea răspunsului cu privire la ardenta dorinţă de nemurire a individului…
Carte totală, tasată spiritual (cum puţine!) de lectura şi urmele cărţilor fundamentale ale culturii lumii, plină de taine şi promisiuni ce emoţionează şi înspăimântă, îndelung şlefuită şi perpetuu fecundată de un logos exemplar, carte iubită ca o amantă şi urâtă cu aceeaşi disperare, respectată cum o prescripţie medicamentoasă şi depăşită ca limită a propriei limite, reprimându-şi încă o dată forma, Când Dumnezeu se exilează-n tine aduce în final, sub forma a două alegoreze (capitolele 32 şi 33, urmate de un post scriptum ), un convent ficţional şi simbolic, de natură s-o plaseze indelebil între marile table de înţelepciune din biblioteca esoterică a umanităţii.
Pe fondul neliniştii ontologice a omului care şi-a epuizat – până la ultima – resursele în lupta cu Marea Întrebare a Existenţei , ,,când timpul a murit”, de sub un ultim zăgaz, scrie A.C.U., ,,îşi face apariţia Ea. Înveştmântată toată în alb, din cap până în picioare şi cu braţele încărcate de Crini, albi, proaspeţi”. Sună la uşa fiecăruia dintre noi, dar nimeni nu-i răspunde. ,,Într-un târziu, după ce a insistat cât a putut, resemnată, Ea îngenunchiază şi lasă fiecărei familii, în prag, un crin alb… Pleacă de Aici, de pe Pământ şi se întoarce Acolo, în Înaltul de unde a venit”. Simplu şi tainic, înţelegem că apariţia este semnul Graţiei Poeziei şi al Candorii copilăreşti, pentru care, dacă nu ţi-ai pierdut sufletul, merită să trăieşti şi să te rogi, precum Rilke în celebrele Sonete către Orfeu. De tot la urmă, în capitolul 33(!), Aurel Curcă Udeanu, pe urmele sensibilităţii şi imaginarului oriental, are viziunea unei vaci albe ( licorna albă la Rilke), descinzând din noapte într-un tren, ,,venind de Nicăieri şi mergând spre Nicăieri, în continuă goană nebună şi implacabilă, care nu a început niciodată şi nu se va sfârşi niciodată”. Natură versus de-naturare şi filistinism cultural! ; a nu (se) strica şi macula nobleţea plină de misterii a fiindului primordial sugerează o alternativă, dacă nu şi ca soluţie, parabola ce poate inspira, desigur, şi alte desluşiri (întreg textul, de altminteri, e polisemic şi reclamă o lectură multiplă). Iar, în Post Scriptum, congruent la Tot: îndemnul de asumare personală până la capăt a Patimilor ce ne-au fost date, zdrobire şi smerenie în Pustie, avidă contemplaţie – singura cale pe care sufletul înaintează şi sporeşte, cum stă scris şi la Pateric (Despre avva Ioan cel Pitic), considerată cartea care adună mistica celui de al treilea ochi !
Fără teama de a greşi, şi fără vreo exagerare, Când Dumnezeu se exilează-n tine consider că este o carte în toate unică. Neobişnuită ca stil, iconoclastă ca interogaţie, teribilă ca tentaţie, îndelung rafinată poetic, provocatoare ca libertate absolută a spiritului, eretică şi hermetică ea este într-un sens deplin, în mare măsură, fără să-şi trădeze cu asta natura literară subtilă, o carte iniţiatică despre care este greu să te pronunţi, dar pe care, după aventura unei lecturi deloc uşoare, o aşezi în raftul întâi al preferinţelor, pentru a o putea extrage cu uşurinţă când vidul existenţial dă năvală cu guri hulpave de erinii…