Format în climatul de emulaţie şi nonconformism al cenaclului  studenţesc “Junimea”, Constantin Stan a debutat, totuşi, înainte să apară antologia de proză scurtă a generaţiei, Desant ’83, cu un roman,  Carapacea, publicat în 1979. Alte două (Nopţi de trecere, Vară târzie) vor apare în anii optzeci, ani de explozie a generaţiei postmoderniste. După un intermezzo, marcat de volumele de povestiri şi publicistică (Provizoriu, Sud şi Viaţa ca literatură), el revine la roman în 2003, cu Deadline, urmat de Gerda, în 2004, distins cu Premiul Academiei Române. Romanele concepute în anii din urmă, Trăieşte şi mergi mai departe şi Gde Buharest, n-au trecut defel neobservate: primul a fost distins cu Premiul Colocviului Naţional „Generaţia ’80 la maturitate” de la Piteşti, celălalt a fost nominalizat la premiile Uniunii Scriitorilor pe 2010.
Un neliniştit prin natura sa, dominat de spiritul înnoirii mijloacelor de expresie, Constantin Stan se va prenumăra printre promotorii textualismului în proza românească. Prin datul sorţii, din grupul iniţial al revistei-afiş a textualiştilor de la Filologia bucureşteană, Noii –  le-aş spune, neo-avangardişti – s-au dus, pe rând, în lumea umbrelor, înainte de vreme: Mircea Nedelciu, Gheorghe Crăciun, Ioan Flora, Ioan Lăcustă, Gheorghe Ene. Dispărut şi el prematur, Radu G. Ţeposu, autorul primei Istorii a generaţiei optzeciste, n-a mai avut timp să corecteze încadrarea eronată a lui C. Stan în secţiunea Textualiştii, alături de M. Nedelciu şi Gh. Crăciun. Întrucât autorul Carapacei din ’79 este cu totul diferit de autorul lui Deadline din 2003 şi, mai cu seamă, al ultimelor romane. Vreau să spun că prozatorul, deşi nu prea prolific, a evoluat spre un hiperrealism cu vagi accente textualiste, spre a-şi finaliza proiectul artistic în miezul prozei analitice cu accent apăsat ironic. Proteismul său este dovedit, o dată în plus, de, fatalmente, ultimul roman Gde Buharest (Ed. Charmides, 2010).