SATUL FĂRĂ MARIN PREDA

Una dintre povestirile publicate în serie de Marin Preda la ziarul Timpul din 1942 – în cadrul paginii literare „Popasuri”, girată de controversatul M. R. Paraschivescu – se intitula semnificativ Salcâmul. Deşi prozatorul reia subiectul într-o variantă mai extinsă, publicată în Revista literară din 1947, proza aceasta de tinereţe nu-şi găseşte locul în culegerea debutului editorial din 1948, Întâlnirea din Pământuri. Omisiunea era voluntară şi va fi explicată mult mai târziu de autor, în Viaţa ca o pradă: „Salcâmul era însă un cod care nu trebuia divulgat. Scena cu doborârea lui îmi apărea acum ca o poartă pe care dacă ştiam s-o deschid intram pe un teritoriu în care trăia o lume miraculoasă pe care o cunoşteam şi o puteam povesti”. Tăierea falnicului salcâm care proteja simbolic satul patriarhal constituie, altfel spus, punctul de plecare, în sensul teoriei formativităţii a lui Luigi  Pareyson, ca germene al operei sau  opera în stare embrionară. Valorificând codul salcâmului, tânărul prozator re-descoperă universul operei sale, dar prin intermediul prototipului din centrul lumii reale, Tudor Călăraşu, denumit ca atare în a doua variantă a Salcâmului (în schiţa din ’42, personajul era anonim).
În Moromeţii – ultimul capitol (Editura Academiei Române, 2010), Sorin Preda reconstituie, în cele mai mici detalii, tocmai această lume miraculoasă  cunoscută nemijlocit de autorul Moromeţilor şi transfigurată în universul său ficţional, uzând de formula  romanului-colaj cu pregnanţă documentară. Dar miza lui Sorin Preda este dublă: să redeseneze conturul lumii „deja apuse” a Moromeţilor şi, în planul simultan, să  refacă imaginea de profunzime a unui alt Marin Preda, „dincolo de platoşa de ironie şi duritate morocănoasă”. El reuşeşte să-şi concretizeze intenţia din urmă mai cu seamă datorită celor care au trăit  ani buni în preajma scriitorului: prima soţie Aurora Cornu, criticul prieten Eugen Simion, ex-redactorul de la „Cartea Românească” Magdalena  Popescu Bedrosian, ultima soţie Elena Preda ş.a. Cel mai expresiv este portretul haşurat de Sânziana Pop, vecina prozatorului din Casa de creaţie de la Mogoşoaia: „Când domnul Preda zâmbea, lumea se umplea, efectiv, de lumină. Un zâmbet cald, generos şi afectuos, cu care îi răsplătea, mai ales, pe apropiaţi. Să-l fi văzut cum se ‹ilumina›, de exemplu, când veneau copiii să-l viziteze la Mogoşoaia. Iradia, pur şi simplu, avea, efectiv, lacrimi de fericire în ochi. Memoria colectivă a păstrat un portret extrem de neprietenos al lui Preda, un tip dur şi nesociabil. Sunt bucuroasă că eu am avut acces la faţa ‹nevăzută› a personajului, extrem de blândă şi afectuoasă. Poate fiindcă eram femeie. În orice caz, eu ştiu un alt Marin Preda decât îl ştiu ‹povestitorii› săi. Cu totul şi cu totul altul. Toate amintirile mele despre el sunt de o tandreţe indescriptibilă. Dincolo de ‹coaja› lui oficială, de scriitor mare şi important, era un om foarte blând, care se deschidea în faţa oricui ştia să se aproprie de el şi să-i acorde încredere”.