Format la şcoala ardeleană a Echinoxului clujean în anii ’70 ai secolului al XX-lea, Constantin Hârlav era îndreptăţit să debuteze în acel secol, dar a întârziat, ca mulţi alţi optzecişti, rătăcind pe cărările spinoase ale existenţei sub comunism. Pre-debutul editorial, aşa-zicând, se înregistrează normal, în 1976, cu o ediţie îngrijită, prefaţă, note şi glosar la Ioan Droc – Expoziţiunea de la Paris, în celebra, pe atunci, colecţie „Restituiri” girată de profesorul nostru Mircea Zaciu. După care, linia evoluţiei editoriale fireşti este întreruptă până în 1980, când revine în perimetrul istoriei şi criticii literare cu o ediţie din Teatrul lui I. L. Caragiale. Obstacolele biografice insurmontabile, la care se adaugă bolile trupului slăbit de dificultăţi, îi marchează, cu asupra de măsură, destinul literar. Abia după două decenii, el revine în circuitul editorial, pe aceeaşi filieră a caragialeologiei, înclinând spre istoria literară în detrimentul criticii de întâmpinare. Ar mai fi de amintit o etapă de intermezzo din 1990, când lucrează în redacţia selectei reviste efemere din Braşov, Interval, împreună cu Gheorghe Crăciun, Alexandru Muşina, Andrei Bodiu, Ovidiu Moceanu şi Caius Dobrescu.
Pasiunea pentru opera lui I. L. Caragiale se naşte în vremea când Constantin Hârlav era titularul cronicii literare la Echinox, mai întâi în tandem cu pierdutul Ion Marcoş (Livian), apoi cu subsemnatul. Aşa se face că ideatica primei cărţi (întârziate), Despre Caragiale (2010, cu prefaţă de Nicolae Mecu, colegul său de la Institutul „G. Călinescu”), proiectată în tinereţe, gravitează în jurul capitolului Juvenilia sau Tânărul Caragiale printre scriitori datând din 1977. Autorul simte nevoia să-şi fixeze proiectul în motoul-dedicaţie: „Colegilor mei de la Echinox, unde a început, de fapt, totul”.