Când rândurile istoricilor literari îngrijitori de ediţii critice se rarefiază de la o zi la alta, în absenţa şcolirii în domeniu, devine cu totul meritoriu  actul de recuperare a scriitorilor din trecut în ediţii ireproşabile şi fără parti-pris de ordin admirativ. Un editor de nădejde se vădeşte Nicolae Mecu, preocupat din anii ’80 încoace de editarea operei lui G. Călinescu, lucrând la Institutul care poartă numele criticului. El îşi adună studiile introductive şi cronicile ediţiilor/de receptare într-un volum (aproape) unitar, oricum incitant, prin pregnanţa opiniilor  argumentate cu „documentele în faţă”, G. Călinescu faţă cu totalitarismul (Ed. Dacia XXI, 2011). Cu atât mai mult cu cât Nicolae Mecu iese din tiparele editorului tradiţional, scrobit şi echidistant de suprafaţă, non-problematic, pentru a adopta formula disocierilor provenind din aprofundarea variantelor, deseori polemică faţă de contestatarii călinescieni (o puzderie, după 1989) şi demonstraţia arguţioasă cu plastice intonaţii, fără să devină, aşa-zicând, avocatul diavolului.
Ambiţia editorului neconvenţional este să analizeze cu obiectivitate deplină (sau „bună-credinţă”, cum spune) metamorfozele de laborator ale operei călinesciene în contextul „istoriei frauduloase” a primelor decenii postbelice de implantare agresivă a comunismului în România. „Este drama unei creaţii frânte în chiar momentul ei de apogeu, dar şi o dramă a culturii române” – ar fi premisa (cu funcţie conclusivă) enunţată în argumentul cărţii (Cum şi de ce s-a născut această carte), care va fi demonstrată, rând cu rând, de-a lungul discursului critic de laborator. Se procedează sistematic prin distribuirea comentariilor  pe trei paliere (Epica, Critica, Publicistica) în capitolele corespondente care alcătuiesc osatura cărţii.