Descoperit târziu „cu luneta” de Marian Drăghici şi promovat în „Diligenţa” sa din Ziua literară (supliment inegalabil, de mare pondere pentru intrarea literaturii române în mileniul trei), Anton Jurebie şi-a recuperat editorial, într-un deceniu, manuscrisele din sertare. După debutul din 2003, cu Elegii distrugătoare – care înţeleg că se întemeiază pe textele rămase de la primul volum ratat, Subvieţuitorul -, poetul din zariştea Mehedinţilor publică ritmic culegerile: Filaj. România, file de poveste (2004), Descompunerea,  pe jumătate (2005) şi Ţara doamnei Circe (2006). Revine, după o pauză nescontată, cu  Împotriva negrului total (2011), culegere omogenă prin atitudinea de rezistenţă faţă de tot ceea ce înseamnă denaturare sau pseudo-civilizaţie.
Împotriva negrului… se deschide cu un triptic In memoriam în care este haşurat portretul afectiv al mamei dispărute, în versuri memorabile: „mâinile tale s-au subţiat / mărul de pe creanga de sus a luminii/ de-l vor atinge vreodată/ mâinile tale de aer şi abur vor fi.// mâinile tale sunt două cuvinte două proteze/ sunt fire de păianjen/ fire de iarbă”. În poemele următoare se conturează, prin note fruste, spaţiul cotidian al fiinţei poetice, în registrul unui lirism impregnat de melancolie, sub obsesia timpului necruţător care împinge spre moarte, cum în poemul titular: „spuneai că se poate preschimba întunericul în/ altceva/ în sinea mea de om religios cred că da./ am văzut morţi biciuiţi de lumină/ şi vii daţi cu capul de pragul întunericului.// încet încet se şterg culorile verii./ amintiri. Ne uităm pe fereastră cum plouă./ creşte iarba./ dar acum, pământul este până la cer”. Paradoxul discursului cu tăietură de brici derivă din ipostaza acuzatoare a  omului religios, care îşi depăşeşte condiţia apelând la antipsalm („l-am văzut pe dumnezeu într-o fotografie/ mai veche/ i-au pus chip de carne/ gazdă bună pentru pofte şi viermi”).