Dacă e să dăm crezare dicţionarului, noţiunea de exil poate fi înţeleasă în două feluri: este pedeapsă pentru cel expulzat ca urmare a unei condamnări, desţărare impusă, dar poate fi şi o despărţire voluntară de ţară a unui emigrant care este cel mai adesea un refugiat politic. Numai că şi în al doilea caz tot despre o sancţiune putem vorbi, cu deosebirea că, de această dată, pedeapsa acţionează în dublu sens: asupra patriei ingrate şi asupra propriei persoane. Aşa cum există atâtea boli câţi bolnavi sunt, fiecare bolnav fiind un caz inconfundabil, există tot atâtea feluri de exil câţi exilaţi au tot fost, sunt şi vor fi. Generalizările se pot face, dar ele nu explică totul.
Vladimir Bucovski insistă asupra posibilelor consecinţe ale opţiunii de a emigra: „Pentru oricine, stabilirea într-o altă ţară este o decizie care promite să genereze numeroase dificultăţi. Pentru un imigrant care vine din URSS acest demers este echivalent cu un salt în gol fără paraşută.” (Vladimir Bucovski, Această sfâşietoare durere a libertăţii, Humanitas, 2006)
Să citim în loc de „din URSS” „din fostul lagăr comunist” şi atunci îi vom recunoaşte în această situaţie şi pe emigranţii noştri de după al doilea război mondial. Aceştia au luat cel mai adesea calea Occidentului găsindu-şi de multe ori aici ocrotirea. La aceştia se referă acelaşi Bucovski afirmând: „Beneficiem de ospitalitatea Occidentului şi nu e cazul să-i judecăm pe cei care ne găzduiesc.” (Ibidem) Şi totuşi, Soljeniţîn, autorul teribilului rechizitoriu al Arhipelagului Gulag „i-a judecat” în vremea când şi după ce a fost nevoit să trăiască el însuşi o vreme în Europa apuseană. Pe un ton care nu e al unui dezamăgit, ci al celui care vrea să înţeleagă, o va face într-un fel original şi tânărul prozator Radu Pavel Gheo în Adio, adio, patria mea, cu î din i, cu â din a, carte apărută la Editura Polirom în anul 2003.