Romulus VulpescuDe poezia lui Romulus Vulpescu mă leagă o durată de aproape patruzeci de ani. Eram tânăr, îndrăgostit de poezie – uneori mai zgâriam câte un vers, dar îmi era ruşine să-l arăt cuiva – şi de cărţile frumoase.
Cum mi se întâmpla să cumpăr reviste literare şi, uneori, să fiu prezent la cărţi lansate de autori preferaţi, aşa s-a întâmplat şi la 1 februarie 1971, când maestrul mai sus amintit îşi lansa cartea de versuri ,,Şi alte poezii”. Evenimentul a avut loc la Librăria ,,Eminescu”. După ce am cumpărat cartea, m-am dus, cu sfială, să iau un autograf. Dacă memoria nu mă înşeală, poetul te întreba cum te cheamă şi ce preferinţe poetice ai. L-am rugat să-mi scrie ceva despre versurile lui Radu Stanca, pentru poezia căruia făcusem o mare pasiune – care nu mi-a trecut nici astăzi. Domnul Romulus Vulpescu mi-a dat un autograf care m-a încântat, iar cu versurile din cartea sa petrec şi am petrecut clipe frumoase. Verbal, mi-a spus: ,,Radu Stanca ne are în buzunarul de la ceas.” Şi a şi arătat locul cu pricina. Cu ocazia lansării cărţii, poetul ne împărtăşise din proiectele sale. Nu ştiu câte a realizat, pentru că tezele din ’71 ne-au dat înapoi cu un timp nemăsurabil.
Mai târziu, prin anii ’80, când începusem şi eu să public câte ceva, mă aflam la rând, la casieria Uniunii Scriitorilor. O doamnă în vârstă, nu ştiam cum o cheamă şi nu aveam să aflu niciodată, s-a dus să-i spună poetului că versurile sale îi merg la suflet şi că ea crede că poetul e foarte deştept. Răspunsul a venit neîntârziat. Doamna a rămas uşor nedumerită. La o asemenea flatariseală, a primit răspunsul cuvenit, pe care nu vreau să-l reproduc. Modestia poetului o ţin minte şi acum şi m-am convins încă o dată că poeţii adevăraţi, oamenii de aleasă cultură nu fac gesturi care să-i scoată neapărat în relief, iar grandomania le este cu totul străină.
După revoluţie, am avut bucuria să mă întâlnesc cu poetul la redacţia Editurii ,,Eminescu”. Am stat câteva minute bune de vorbă. Aveam, totuşi, o mică rezervă. Dânsul era simpatizant al unui anume partid şi nu prea mă împăcasem cu acest lucru, ba chiar, cu ceva timp în urmă, mă duruse această implicare. În redacţie, mi-a spus, printre altele, că el, în trecut, nu a fost membru de partid. Am păşit şi peste acest moment delicat şi, fără să vreau, am început să recit o poezie a lui, pe care o învăţasem, împreună cu o alta, de la lansarea cu pricina şi până acasă. Şi am început: „În fiecare zi ne batem joc de păsări, de iubire şi de mare…“ M-a ascultat şi nu cred să-l fi dezamăgit, ba, poate, i-am făcut o bucurie.
În egală măsură, Francois Villon şi ale sale „Opuri“, în traducerea acestui mare truditor pe literă, mi-au ţinut, în decursul anilor, moralul ridicat şi speranţa întru poezie. Şi nu numai domnia sa.
Să mai amintesc de Gargantua şi Francois Rabelais, de „Viaţa şi moartea regelui Richard al III-lea“, în colaborare postumă cu Ion Barbu, ar fi superfluu. Cert este că poemele sale şi neapărat traducerile ar fi meritat, cu prisosinţă, o mai bună „reclamă“ în contextul vieţii literare de azi şi o mai dreaptă preţuire. Amintesc, pentru cititorii de poezie, excelentul poem „În fiecare zi“ din cartea „Şi alte poezii“:
În fiecare zi, ne batem joc
De păsări, de iubire şi de mare,
Şi nu băgăm de seamă că în loc
Rămâne un deşert de disperare.
Ne invadează lenea unui vis
Pe care-l anulăm cu-o şovăire;
Ne reculegem într-un cerc deschis
Ce nu permite ochilor s-admire;
Ne răsucim pe-un aşternut posac,
Însinguraţi în doi, din laşitate,
Minţindu-ne cu guri care prefac
În zgură sărutările uzate;
Ne pomenim prea goi într-un târziu,
Pe-o nepermis de joasă treaptă tristă,
Prea sceptici şi prea singuri, parea-n pustiu,
Ca să mai ştim că dragostea există.
În fiecare zi, ne batem joc
De păsări, de iubire şi de mare,
Şi nu băgăm de seamă că în loc
Rămâne un deşert de disperare.
Şi îl asigurăm pe acest poet cum altul nu-i şi pe excelentul traducător şi îngrijitor de ediţii că nu l-am uitat. Că în sufletul meu este loc pentru acest extraordinar literat şi pentru poezia sa.