MIRCEA BARSILAIoan Moldovan – un restaurator al derizoriului

Ioan Moldovan a debutat în 1980, la 28 de ani, cu volumul Viaţa fără nume (Editura Dacia, prefaţă de Ion Pop). Încă de la început, poetul s-a ataşat de un anumit tip de discurs şi, de la un volum la altul, a construit o formulă lirică personală. În paralel, înţelegând cum stau lucrurile în privinţa receptării poeziei sale, Ioan Moldovan s-a iniţiat în arta – protectoare – a răbdării. Spre a nuanţa afirmaţia, amintim faptul că şi critica literară, la fel ca publicul receptor, se opreşte pentru o vreme la anumite forme lirice pe care nu mai vrea să le înlocuiască cu altele. În această situaţie autorii care nu ilustrează, prin textele lor, canonul, sunt trataţi cu o indiferenţă mai mult sau mai puţin categorică, mai mult sau mai puţin justificată. Închidem această paranteză cu precizarea că Ioan Moldovan este unul dintre poeţii nedreptăţiţi ai Generaţiei 80.
 Conştient de faptul că orice generaţie artistică este damnată la ,,absorţia, digestia şi asimilarea unui poncif (reţetă scripturală, manieră de manifestare a sensibilităţii, un anumit tipar mentalitar etc.), Ioan Moldovan şi-a asumat riscul de a fi el însuşi în interiorul acestei generaţii. Dar cât de singular poate fi un autor în raport cu aşa-numitul background literar? Răspunsul este, desigur, previzibil. Deşi poeţii optzecişti se deosebesc prin stil, prin tematică şi prin opţiuni poietice, ei au, totuşi, în ansamblu, aceeaşi scriitură, aşa cum au avut şi şaizeciştii, şi avangardiştii, şi simboliştii, şi romanticii…. Fiind, între altele, şi expresia unui mod de a gândi literatura, scriitura oglindeşte indirect convenţiile comune de gândire, de atitudine şi de gust proprii unui anumit sistem literar, care, în cazul de faţă, se numeşte optzecism. Între factorii particularizanţi ai poeziei lui Ioan Moldovan se află ştiinţa de a evita capcanele retorismului întâlnit din abundenţă în poezia multor congeneri, respingerea gălăgiei superficiale (cum a numit-o Marin Mincu) şi a ironiei artificiale, chinuite, excesive, fără acoperire estetică, şi felul în care discursul se rupe şi se reînnoadă, în fuga sa de la o imagine la alta, în scopul insolitării mesajului.

2009-05-14T16:00:00+03:00