Indiferent de formele ei de manifestare, problematica feministă a influenţat, în perioada interbelică şi mai ales în epoca postmodernistă, atât comportamentul şi mentalitatea femeilor, cât şi aşa-numita scriitură feminină. Hortensia Papadat-Bengescu şi, apoi, Maria Banuş au contribuit în mod substanţial la înnoirea tematicii literare româneşti şi, implicit, a atitudinii auctoriale de factură feminină. Nicolae Manolescu avea în multe privinţe dreptate când, în prefaţa antologiei lirice Carusel (Editura Minerva, 1989) a Mariei Banuş, afirma că în Ţara fetelor «nu biografismul este de notat în primul rând în acest jurnal, ci renunţarea la sfielile tradiţionale, la edulcorare şi perifrază, şi dezvăluirea brutală a simţirii, ecorşeul. Instinctul, sexualitatea intră în poezia feminină românească odată cu Ţara fetelor (…). Ţara fetelor este o ţară în care trupul femeii – sânii, buzele, genunchii, coapsele, epiderma – nu mai este ascuns, după ce, decenii de-a rândul, ,,poezia” lui fusese mascată de aceea a inimii » (op. cit., p. X, s.n.).
 Îndrăzneala Mariei Banuş în ceea ce priveşte detabuizarea poeziei trupului, într-un regim, totuşi, al inocenţei disputate de tulburările provocate de misterul maturizării fizice şi de presimţirea agresiunilor ,,care doar băteau la uşă”, a fost dusă mai departe, în portative tematice şi stilistice diferite, de Angela Marinescu şi Marta Petreu şi, după exemplul lor, de atâtea poete postoptzeciste. În poezia Martei Petreu, nonconformismul de tip feminist – tot mai accentuat de la cel de al doilea volum – vizează drama modernă a femeii care s-a lepădat de ,,calcinatele” principii tradiţionaliste şi care trebuie să îndure, în consecinţă, umilinţa datum-ului de a se fi născut femeie. Cu alte cuvinte, drama maturizării promovate liric de Maria Banuş, în dependenţa ei de mitul pierderii inocenţei, dramă pe care au exploatat-o şi poeţii Generaţiei 60, este înlocuită, în poezia Martei Petreu, de drama alienării femeii, ce implică, în primul rând, despiritualizarea iubirii.