Cu ceva ani în urmă eram preocupat de traducerea lucrării lactanţiene Institutiones divinae. Îngrijitorul colecţiei Cum Patribus promisese apariţia cărţii la editura timişoreană Amarcord. Pentru că aceasta între timp falimentase 1), „curatorul” colecţiei amintite se interesa de o altă editură consacrată. Apelează astfel la Polirom, dar omologul său invocă solicitările excesive şi, mai ales, truda personală, pentru că de fiecare carte în parte – se lamenta falnic – trebuia să se ocupe el însuşi, acţionând ca un detector de greşeli unic şi infailibil. Dacă şi în traducerile lui Petru Creţia – auzi dumneata? – se strecuraseră erori pe care el şi numai el le-a spulberat!
Ce să mai zici de un asemenea eroism cavaleresc? Drept este: la vertu n´attend pas le nombre des années. Şi totuşi afirmaţia comportă o notă de donchihotesc lipsit de orice graţie. Cine era Petru Creţia? Era profesorul nostru de limba greacă, al clasiciştilor, poate şi al cavalerului superbei figuri, dacă în perioada studenţiei acestuia încă nu părăsise catedra pentru a se consacra cercetărilor eminesciene. Petru Creţia era acela pe care Constantin Noica îl numise primul om de cultură al acestei ţări (numai un scrupul datorat veneraţiei celor doi mă opreşte să ghilimetez afirmaţia pe care o reţin din România literară). Deşi personal nu sunt de acord cu ierarhizări de acest fel 2), ba chiar locul întâi l-aş lăsa invariabil liber pe podium (de unde poţi să ştii că, din senin, nu te trezeşti cu Dumnezeu? Şi ce îi vei spune: Tarde venientibus, Domine, ossa?), totuşi în faţa numelor mari se impune o ţinută decentă. Cum vii tu, apendice al stiloului 3) – paloş necruţător al cuvântului, să loveşti fără remuşcare? Cine eşti tu? Cine e Petru Creţia? De unde vei lua tu un Constantin Noica să te recomande? Dacă ai găsit o greşeală, corecteaz-o, dar cu strângere de inimă: e a lui Petru Creţia.