În căutarea zilei coniunge

Viaţa sinelui este un ţarc. Noi căutăm să mai evadăm din el, tatonându-i slăbiciunea într-un punct ori altul. Şi, unde îl aflăm mai debil (debilis „slab, nevolnic”, în limba latină), îl forţăm şi cedează. Aşa ceva se întâmplă în dreptul zilei de 8 Martie: pe aici se poate ieşi din sine şi evada, pentru o zi, în viaţă. În stradă, în bucuria cotidiană a străzii ca viaţă.
Ziua Femeii este şi nu este o realitate. Este o realitate factice câtă vreme nu antrenează şi jumătatea sa – bărbatul. Cum nu? – se va spune – când se cumpără en gros flori şi cadouri? Şi totuşi bărbatul rămâne în spatele uşilor închise. Societatea umană, care îndeobşte este percepută drept un club masculin, de data aceasta devine gineceu în dezlănţuirea entuziastă, în expansiune festivă; regat al Amazoanelor.
Deşi cândva prestase un jurământ: Ubi tu, Gaius, ego Gaia, „Unde vei fi tu, Gaius, voi fi şi eu, Gaia”, astfel suna legământul tinerilor căsătoriţi pe vremea romanilor, femeia se dezice, luându-şi înapoi cuvântul, cu libertate divină, acum precum şi odinioară1.
Şi nu fără dreptate.
Bărbatul, într-o inconştienţă suverană, îşi iroseşte Ziua în zile lipsite de prestanţă, stricându-şi pofta zi de zi. Eram copil la părinţi, acasă, şi-mi revendicam foamea, iar mama îmi zicea: „Aşteaptă, ai răbdare, că punem masa şi mâncăm cu toţii, îndată! Nu-ţi strica foamea!” Astfel instituia mama ziua bărbatului ce urma să devin. Dar eu mi-am strepezit dinţii în conclav masculin de ocazie, ratând perspectiva zilei festive. A fost lecţia mamei despre cum se câştigă şi – mai ales – cum se pierde o zi festivă. În schimb, în timp ce bărbatul îşi risipeşte ziua te miri pe unde şi cum, Ziua Femeii poartă asupra nostalgiei consorţiului desăvârşit, idealităţii androgine, paradisiace. La serbările în cinstea lui Dionysos exprimarea acestei neîmpliniri era mai directă şi mai violentă. Înseamnă că astăzi suntem mai aproape de aflarea zilei coniunge.