Cântări derutate

Accent provine din latinescul ad-cantus. Aşadar, etimologic, cuvântul trimite la verbul a cânta, canto,-are, precedat de prefixul ad, devenit prin asimilare ac; a din radicalul verbului se închide la e. Accent însemnând „cântare”, să vedem câteva ipostaze ale „viersuirii” noastre.
Din copilărie observasem că numele staţiunii balneo-climaterice Góvora devenea, în vorbirea unora, Govóra,  accentul trecând de pe silaba antepenultimă, pe penultima.. Bineînţeles că noua pronunţare, incorectă, aparţinea celor veniţi la tratament ori la odihnă, deci străinilor, în timp ce localnicii, sau noi, cei din zonă, continuam să „cântăm” corect cuvântul, poate – totuşi – ceva mai timid, mai sotto voce, ca să nu inducem oaspeţilor starea de disconfort intelectual; se ştie că românul a fost dintotdeauna ospitalier.
Ospitalitate care poate fi suspectată de ceva interes: fiind oraşul într-o zonă pomicolă (şi nu numai), noii veniţi, oameni cu bani, de bună seamă, vor fi aşteptaţi în piaţă ori pe străzi să-i uşurăm puţin la buzunar. Este un argument general-valabil: cel care are marfa, ca să scape de ea, perisabilă fiind, concede la nişte servicii în relaţia cu virtualul cumpărător. Acesta din urmă este „mai tare pe piaţă” pentru că el posedă banul cel „nestricăcios”. Astfel au stat lucrurile şi cu strămoşii noştri, daco-geţii: dacă au învăţat limba latină, de am ajuns noi astăzi vorbitori de limbă romanică, este şi pentru că vroiau să-i scuture pe coloniştii romani de dinari.