A greşi este omenesc. Dar şi mai omenesc este să revii asupra greşelii. De aici erata, care însoţea până nu demult cărţile tipărite. Semnificaţia eratei era dublă: pe de o parte amenda o slăbiciune, recunoscută onest, pe de alta inducea lectorului starea de confort spiritual, el acţionând pe un câmp al literelor plivit de cuvintele cu statut ingrat, de buruiană. Poate  – să zicem – dacă s-ar fi păstrat geminata din etimonul latinesc (errare, de unde errata „cele greşite”), cuvântul ar fi supravieţuit. Dar, tocmai când învăţase să trăiască şi fără (precum asinul din fabulă), a sucombat.
Pierderea eratei are explicaţii multiple. Putem aminti aici două dintre acestea: delirul scrisului (delirium scribendi) într-un raport proporţionat invers cu posibilitatea corectării (facultas corrigendi). De ce transcriu sintagmele şi în limba latină, nu ştiu. Ceea ce ştiu este că scrisul a devenit un fenomen popular, de masă, care şi-a pierdut controlul de sine. scriem toţi într-un avânt de hei-rup, într-o frenezie cum nu s-a mai văzut de la profeţi încoace. Poate – ştiu eu? – şi spunem ceva. Dar instituţia aceasta a scrisului nu este secondată corespunzător de aceea a corecturii. Se spune că Arghezi, fiind solicitat de revista Argeş, care tocmai luase fiinţă, i-a întâmpinat pe solii redacţiei cu întrebarea: Dar cu corectura cum staţi? Pentru că, spunea poetul, o greşeală este ca un cui înfipt pe care nu-l mai poţi scoate (informaţia, orală, provine de la Mihail Diaconescu, redactor-şef al Argeşului în acel timp; Baruţu Arghezi făcea parte şi el din colectivul redacţional).
Constatând însă că „s-a dat drumul” la democraţie, odată cu proliferarea cărţilor şi greşeala a ieşit la rampă, exhibându-şi forţa speculativă. Perspicace, ea a înţeles că în „lipsa de penurie” pecuniară (pentru a evita o altă formulă pleonastică „lipsă de lipsă”), editurile nu-şi mai permit „luxul” unui serviciu al corecturii.