Printre atâtea pronume care se străduiesc să ne personalizeze, aşadar să ne scoată din serie şi să ne acorde  un statut unic al sinelui, se numără şi pronumele de întărire. Pentru că expresia eu însumi îndreaptă către un eu care se depăşeşte pe sine, oricât de fastuos i-ar fi C.V.-ul. Eu însumi este un protagonist, dacă nu un hors-concours.
Şi totuşi pronumele de întărire este unul dintre cele mai nedreptăţite cuvinte din limba română.
Iată nedreptatea ce i se face lui însumi: este subminat de perechea lui feminină, însămi. Dacă suntem atenţi, vom auzi frecvent – şi nu oriunde, ci în „locuri înalte” – câte un bărbat declinându-şi genul (sexul): eu însămi (am făcut şi am dres…).
Nu vorbim de greşeli închipuite, ci de greşeli reale. De exemplu, într-un loc înalt, o înaltă faţă bisericească spunea: „Logosul însăşi…” Prelatul desfăşura o interesantă teorie despre structura unei cărţi. Fiind om de cultură, atât de frumos construia pe tema aceasta, încât contradicţia flagrantă se insinua în discursul realmente elevat ca un păduche care părăseşte podoaba capilară, de o ordine desăvârşită, pentru o preumblare în voie pe fruntea oratorului. Îţi venea să-i zici: Da` dă-o dracului,  domnule! Cum de găsişi să dai, aşa,  cu bâta în baltă? M-ai lipsit de plăcerea de a te urmări.
Ca să evite acest păcat (filologii antici atribuiau limbii, în reţetar alegoric, viciile şi virtuţile omului, o greşeală de limbă fiind deci un viciu, un păcat al ei), s-ar fi cuvenit ca prelatul să consulte un specialist, dacă recursul la manual nu „cade bine” şi să nu se producă astfel în public.