Cum ar trebui oare să încep cu prezentarea unei cărţi? Să o arăt pur şi simplu – ia te uită ce copertă frumoasă sau nearătoasă? Să-i subliniez dimensiunea subţire, delicată sau din contra, grosimea respectabilă? Să spun câte ceva din conţinut, dar cu spaima că fie nu mă voi face înţeles spunând prea puţin despre carte, fie voi fi etichetat un fel de strică-cheful lecturii, dezvăluind  prea multe?
Poate ar trebui să plec de la titlu. Ce este Lindenfeld? Îmi sună a nemţeşte, mi-a spus un interlocutor nepreţuit, o doamnă profesoară de la Litere. Evident, i-am întors cu vorbe multe şi uşor înflorate, este un nume de sat nemţesc şi dacă vreţi, doamnă doctor, este o poveste despre cum unul dintre şvabii emigraţi în timpul comunismului se reîntoarce în ultima parte a vieţii sale în ţinutul bănăţean de baştină. A, aproape sigur este ceva plictisitor, obiceiuri din acelea minoritare, fete cu cununiţă, grozav de rigide în ritualul lor pe cale de dispariţie. Probabil o carte etnografică, cu iz puternic regional.
M-am înclinat către doamna profesoară literată şi i-am spus că este, dacă mă pot exprima aşa, o carte de ficţiune a ficţiunii, dar cu un autor obiectiv. Ficţiune în ramă. Un caz de mistificare uriaşă a realităţii în care victima nu mai are nici o şansă de decriptare a adevăratei realităţi. Are de ales ori acea minciună, dar vie, ori un neant al adevărului. O minciună banalizată prin artişti (actori, scriitori, pictori) aduşi în situaţia de a umple într-un mod credibil amneziile chinuite ale unui miliardar.