Mă gândeam că s-au inventat atâtea instrumente pentru a încerca înţelegerea unui poem, în schimb sunt ca şi inexistente cele care te pot ajuta în cuprinderea unui volum sau a unei opere. E poate aici diferenţa dintre un comentator oarecare şi un critic. Cel din urmă ajunge să intuiască faptul că universul liric nu are o singură dominantă, o singură atmosferă, doar o gesticulaţie şi un ritual.  Este greşeala în care cad comentatorii unei singure poezii care ridică prin inducţie o experienţă de lectură la convingerea că au ajuns să-l cam ştie şi pe poetul acesta.
Dar este un volum o fiinţă altfel decât poeziile care-l compun? Şi opera unui scriitor este oare altceva decât suma componentelor sale? Ar putea să aibă ea însăşi o fiinţă? Dacă ar fi posibil un răspuns pozitiv, atunci poetul ar fi creatorul de universuri în oglinzi. Cuvântul, poemul, volumul, opera. Şi imaginaţia mă duce nemulţumită la dimensiuni tot mai ample, acolo unde nu se mai disting personalităţile, ci tendinţele, curentele, un anume existent al epocii. Mintea îmi fabrică dihănii tot mai mari culturale, pentru care însă, dacă e să mă reîntorc la presupoziţia anterioară, nu există scule critice  şi nici nu ştiu dacă sunt posibile.
Poate că totuşi pun problema în mod greşit. Poate că volumul nu este o unitate superioară a poemului, ci doar un loc care împacă prin indiferenţa tipografică a paginaţiei sentimente contrarii, furtuni năucitoare aşezate lângă tăcerile fundului de mare. Poate că volumul este de fapt un clasor în care nu contează imaginile, ci vechimea timbrelor, ştampila poştei, proprietarii de dinainte. Azi tind să cred că volumul ar fi mai degrabă o sală de oglinzi strâmbe în care temele sunt deformate neaşteptat, apar perspective şi făpturi insolite, este marcată când lumea reală, când cea ireală şi unde mai ales se desfăşoară o bătălie fără sfârşit în care fie eul invadează realitatea, fie realitatea invadează eul. Poeme ale invaziei şi poeme ale spaimei.