Motivele pentru care Antonio Patraş şi-a început proiectatul Eseu despre literatura criticilor cu volumul Ibrăileanu. Către o teorie a personalităţii (Cartea Românească, 2007) ţin, în mod evident, de ordinea cronologică şi, aproape la fel de evident, de o afinitate personală. Dar întâietatea acordată criticului de la Viaţa Românească îi oferă autorului şi un prilej de încercare a puterilor prin tratarea celui mai dificil caz. Va fi, desigur, foarte interesant să descoperim, în viitor, cum abordează creaţiile lui G. Călinescu (încă subiect de controverse) sau ale unor critici mai recenţi (Livius Ciocârlie, să zicem). Însă cartea de faţă a trebuit să răspundă unei provocări în plus: corvoada de „ştergere a colbului” de pe opera unui critic şi romancier bine fixat de posteritate în istoria literară, dar, din păcate, oarecum uitat acolo.
 „Cum e posibil ca tocmai criticul cel mai puţin «artist» şi mai doctrinar să fie totodată, de departe, cel mai rafinat scriitor dintre critici?” (p. 12) este întrebarea de la care pleacă lucrarea şi care, deşi părea iniţial o expresie a imposibilităţii de a explica literatura lui Ibrăileanu, va fi chiar primul argument pentru ceea ce Antonio Patraş numeşte „teoria personalităţii”. El însuşi o fire contorsionată, scriind într-o vreme a marilor transformări culturale, Ibrăileanu s-a salvat, ne spune Antonio Patraş, prin concepţia sa aspra lecturii ca strategie în faţa literaturii, dar şi a lumii în general.