Marin Lupşanu a debutat cu  Basoreliefuri (Cartea Românească, 1981), volum alcătuit din poezii care nu aveau nimic în comun cu spiritul optzecist marcat, aşa cum observase Laurenţiu Ulici, de <<paradoxele celor trei ,,C’’>> (cerebralism, citadinism şi colocvialitate). Comentând acest volum, Laurenţiu Ulici considera că  viziunea poetului despre lumea rurală este de factură idilică, în linia tradiţionalismului anacronic. Şi totuşi, în pofida unei stări euforice – ţinând mai mult de vârsta postadolescentină a autorului, de clocotul vital specific unei asemenea vârste, decât de optimismul artificial al tradiţionaliştilor de orientare sămănătoristă – şi a supralicitării unor anumite cuvinte din registrul lexical al poeziei tradiţionaliste (ţărani, grâu, pâine, cuptor, vatră, dropie, câmpie etc.), Marin Lupşanu aducea ceva nou în poezia chtonică, atât sub aspectul simţirii cât şi acela al viziunii. Între tinerii poeţi ,,hesiodici’’ din acei ani (Ion Burnar, Ion Alex. Angheluş, Dumitru Ştefan, Ioan Vasiu şi alţii) vocea sa lirică era inconfundabilă: ,,E adevăr tot ce am spus aici/martor mi-e grâu-n floare şi martor pâinea coaptă/sângele meu este un tren divin/şi inima e singura lui roată’’ (,,Trenul cu o singură roată’’). Exaltarea comuniunii cu miracolul câmpiei alterna cu secvenţele ,,elegiace’’ legate de fenomenul dezrădăcinării ţăranilor ademeniţi de ofertele moderne ale lumii urbane: ,,Am rămas doar eu şi luna în câmpie/pe unde-au fost ţărani sunt gropi adânci/ asemeni celor când sunt scoşi salcâmii/ sau mamele se rătăcesc de prunci’’(,,Complot’’).