MIRCEA BARSILAO poezie uitată:
 Necuvintele, de Nichita Stănescu

Critica literară a subliniat în repetate rânduri statutul lui Nichita Stănescu de ,,reformator” al lirismului. Sub acest aspect, poezia Necuvintele este întru totul reprezentativă. În principiu, această poezie se împlineşte în punctul de intersecţie al mai multor tipuri de oferte poietice: cel folcloric (de factură arhaică), cel manierist şi cel intertextualist.
Până la un punct, poezia Necuvintele pare a avea ca model o ceremonie magică al cărei scop este vindecarea de singurătate. Spre a evidenţia posibila paradigmă magică a respectivei secvenţe, vom rezuma descrierea unui ritual în care sacrificare unei fecioare este înlocuită – fără a-şi pierde înţelesul primar – prin cea a unui ţap. După ce magicianul pune cele două fiinţe faţă în faţă, începe un rit complicat prin care fata se transformă simbolic în ţap (mimează efectiv comportamentul acestuia), iar ţapul în fată (se mimează în locul lui gemete umane etc). După această ,,transfigurare a ţapului în fecioară, el este efectiv sacrificat, dar bineînţeles nu ca jertfă animală, ci ca una umană ( …). Ţapul nu mai este ceea ce se vede, ci ceea ce simbolizează, adică o fată, şi este sacrificat în această calitate invizibilă, dar pe planul acţiunii magice, singura reală şi singura esenţială”1.
În respectivul ritual, desfiinţarea incompatibilităţilor dintre cele două fiinţe, este urmată de instituirea, prin magie analogică, a necesarei corespondenţe (sau ,,confuzii”) de care este condiţionată realizarea simbolicului schimb de identităţi. Aceeaşi logică (o logică de tip magic) ordonează şi mesajul anumitor descântece. Spre exemplu, într-un descântec apreciat în mod deosebit de Lucian Blaga, fata îi cere soarelui cerul şi razele sale să se împodobească cu ele, spre a semăna, în ochii feciorilor, cu un ,,cireş de munte înflorit/cu mărgăritar îngrădit“2.

2011-07-09T16:00:00+03:00