Programul dadaist – un program de factură avangardistă – era orientat spre negarea întregului sistem de teme şi convenţii literare recunoscute şi universalizate. Refuzul categoric al formelor consacrate ale lirismului şi convenţiilor inerente actului poetic era expresia unei atitudini de sfidare furibundă şi de subminare a tuturor legilor structurante ale gândirii poetice. Libertatea pe care şi-au asumat-o dadaiştii în plan artistic – o libertate cu valenţe anarhiste – era justificată de scopul înnoirii radicale a limbajului poetic, a tematicii şi, respectiv, a actului de creaţie. În locul poeziei propriu-zise, dadaiştii – în frunte cu Tristan Tzara – preferau antipoezia. Programul lor antipoetic se baza pe asociaţiile întâmplătoare de cuvinte, sub semnul hazardului total, şi pe negarea metodică şi violentă a tradiţiei literare, în numele unui nihilism fără precedent în istoria artelor.
Tehnica asocierii unor imagini disparate – utilizată de Tristan Tzara în prima sa etapă de creaţie – va fi fost asimilată prin lectura poeziilor ce purtau semnătura unor poeţi non-conformişti, precum Rimbaud şi Laforgue, şi a pre-avangardiştilor aflaţi în vogă, între care şi Verhaeren, Maeterlinck şi Apollinaire… În acelaşi timp, textele sale publicate în revistele ,,Simbolul’’, ,,Chemarea’’ şi ,,Noua revistă română’’, înainte de a pleca în Elveţia, anunţau ,,simptomele unei tulburări a lirismului care pentru curentele de avangardă viitoare vor constitui scopul fundamental’’1. După 1916, la Zurich, Tristan Tzara a luat îndeaproape cunoştinţă de mişcarea futuristă care proclama, în manifeste negatoare, înnoirea tematicii, distrugerea sintaxei, imaginaţia fără fir, eliberarea fanteziei de cătuşele logicii, spontaneitatea, cultul modernităţii, estetica urâtului şi absolut necesarul dinamism al discursului poetic. Dacă forma nu este nouă – susţineau futuriştii – nu poate să fie nici fondul nou. În cele Şapte manifeste Dada, Tristan Tzara a propus, la rândul său, un program poetic de factură reformatoare (revoluţionară), care consta în detaşarea brutală de ceea ce se înţelegea în mod curent prin lirism, în discontinuitatea discursului, în parodierea motivelor lirice consacrate, în negarea violentă a tradiţiei şi în apetitul pentru asocierea hazardată a cuvintelor. Aceste precepte teoretice sunt, totuşi, greu de găsit în textele sale lirice bazate mai degrabă pe dialogul polemic cu concepţiile anterioare despre poezie. În comentariul la poezia ,,Insomnie’’ (,,Stoarce Dumnezeu lămâia lunii/Să se facă simplitatea cerului/Trimite-ne anunţarea minunii/ Ca pasărea de cârpe a luminii/Pentru bucuria sufletului’’), Marin Mincu constata faptul că, aici, simbolurile religioase din poezia de inspiraţie biblică <<sunt premeditat răsturnate: ,,pasărea de cârpe a luminii’’ trimite, în sens inversat, la porumbelul Duhului Sfânt din iconografia creştină, ca simbol al luminii spirituale, miraculoase (…).