O adolescentă însufleţită l–a descoperit pe Emil Brumaru printre cărţile surorii sale, studentă la Filologie şi mi-a dat antologia acestuia atrăgându-mi în special atenţia asupra ultimelor poezii care aveau un caracter aşa… de o făceau să se îmbujoreze.  N-am respectat îndemnul ei de a mă repezi la finalul cărţii, deşi mi-am fixat în minte acea parte să zic ca o răsplată, ci am fost curios mai degrabă să-i văd profilul liric al lui Emil Brumaru, mai ales că în titlul cărţii este presupusă o distanţă temporală generoasă: 1959-1998.
Critica literară constată adesea pericolul căderii în manierism al unora dintre poeţii moderni, întrucât textele lor explorează un univers limitat, anumite obiecte sau fiinţe devin obsesii şi apar în aproape toate textele lirice, la început cu rost, autorul căutându-le noi sensuri, noi mistere, apoi doar ca broderii lirice, incomprehensibile pentru cititorii care încep direct cu fazele târzii. Chiar fără să redeschid volumul lui Emil Brumaru îmi revin în memorie obsesiile sale pentru magazii, şobolani, serafi, portocale, dulapuri nestatornice, melcii de pe clanţă. S-ar putea regăsi aproximativ alte 15 motive care sunt variate de-a lungul antologiei – dar, cum eu nu fac un studiu exhaustiv, las această plăcere licenţiandului sau doctorandului amator de la Litere.