Gellu Dorian a debutat în 1982 cu Esopia (Editura Albatros), volum urmat, până în 1990, doar de Poeme introductive (1986) şi de reportajul-eseu Paşii Poetului (1989, în colaborare cu Emil Iordache). Începând cu 1993, anul în care i-a apărut cartea Elegiile după Rilke, Gellu Dorian a publicat aproape în fiecare an câte-o carte: poezie – În căutarea poemului pierdut (1996), Poeme golăneşti (1997), Infernul migrator (1997), Poesia mirabilis I (1999), Poesia mirabilis II (2000 ), Singur în faţa lui Dumnezeu (2001), Un poet la New York (Editura Dacia, 2002 ), Cafeneaua Kafka (2003), Elegiile de la Dorweiler (Editura Paralela 45, 2008, cu o postfaţă de Al. Cistelecan), Alungând tristeţea, ca Paganini (Editura Brumar, 2009, cu o prefaţă de Şerban Foarţă) – romane, teatru, antologii (unele bilingve).
 Mai multe dintre volumele lui Gellu Dorian (Poeme introductive, În căutarea poemului pierdut, Poesia mirabilis…) au în comun tema raportului dintre poet şi creaţia sa (,,În acest moment nu pictez ci scriu un elefant/călcând printre vase antice cu monezi;zgomotul/făptuieşte muzica despre care cuvintele inventează o improvizaţie/- cercuri mari de nisip,/nimic altceva decât dragostea mea pentru cercuri,/ adânci, parcă au coborât pe nisip cearcănele sfinxului ‘’ – ,,Voi scrie versuri simple şi clare ‘’, în vol. În căutarea poemului pierdut /), tema singurătăţii, cea a morţii şi aceea a lipsei de fericire a poetului pentru care umbra femeii nu există decât ,,în desenele stranii lăsate de zaţ’’. Aceste teme – nişte teme generale, în fond – sunt tratate, adesea, în poeme lungi, desfăşurate pe mai multe pagini, poeme ce implică riscul diluării mesajului şi, implicit, rareafierea lirismului. În acelaşi timp, respectivele poeme beneficiază, în mod salvator, de o autentică bază existenţială, poezia lui Gellu Dorian, unul dintre cei mai importanţi optzecişti, plecând, în genere, de la viaţă spre literatură. Chiar şi în textele în care raportul dintre trăire şi livresc este în defavoarea trăirii, livrescul – răsucit către ironie şi antisentimentalism – este folosit cu meşteşug, în aşa fel încât să nu inducă suspiciunea de secătuire emoţională (…).