Diana Corcan a publicat trei cărţi, toate la Editura Brumar: Stăpânul lupanarului (2007), Corabia pisicilor galbene ( 2008) şi Tubaj cu şarpe (2010). Poemele sale sunt susţinute, subiacent, de refuzul clişeeelor şi convenţiilor, în toate planurile: de la cel al lirismului, în accepţia sa curentă, la cel tematic: ,,eu m-am transformat într-un fel de fiinţă/cu mască – la noapte mi-aş lega părul uscat de/tăblia de scânduri ca să nu mai ies/să cutreier pământul/eu şi haita noastră/umblăm pe coridoare în stea/şi avem braţe iuţi şi picioare de animal ridicate/pe gheare/avem bolta ochilor roşie/inima într-un corp ascuţit (numai spume/şi spaime)/ şi ştim că n-avem de ales ca să scăpăm/de de pielea subţire şi să intrăm în/blană (măcar pe timpul sejurului rău) …( în ,,mărturii reci”).
În poezia Dianei Corcan,  feluritele stări de nelinişte – intensificate până la angoasă –  sunt exprimate prin intermediul unor fanteziste contructe imagistice. În orizontul unei asemenea poetici, denaturarea (derealizarea) voluntară – uneori, ,,veninoasă’’ – a realului, în regim oniric, fantezist sau chiar suprarealist, este o modalitate lirică aflată sub semnul – programatic – al sabotării  mimesis-ului: ,,nu mai am timp să-mi întind/cu mâna/un rid de  pe faţă/care-mi intră ca un şarpe în gură/şi mestecă totul’’ (,,mersul prin praf I); ,,nimic nu mişcă nimic/nici fiinţa nici obiectele mari nici obiectele mici/noaptea- punct de odihnă/dimineaţa – se naşte cu un mort după ea/şi te întrebi de unde un copil avortat într-un pat care singur/e/cald – îl zgâlţâie lumina – el tace el e mut’’…(,, nimic nu mişcă nimic’’). Aşadar, conflictul cu apăsătoarea şi inacceptabila realitate banală este depăşit prin intermediul unor înscenări în care se mizează pe ofertele realului imaginar. Ceea ce mai subzistă din realul obiectiv, în lumea poemului, este doar amintirea sa sub forma unor fărâme haotice sau a unor fragmente dizlocate din contextul generic: ,,casa asta din care curge încontinuu pământ/fermentează/e plin de motoare care gem în vulcanii/de stradă/e o lavă plină de sânge pe drum/ea acoperă floarea şi capul ei mic/ca o cască/ adună tot ce respiră/ea pătrunde pe sub uşi intră în paturi/şi urcă până la podul cu fân/ – cu batista pătată o vărsăm şi pe nas şi pe gură// văd statui pe canapele  cu o mână ciobită mişcă/telecomanda în somn//văd animale de sârmă la picioarele lor// văd becul cu două gloanţe cum explodează la tâmplă//eu înfig un bold într-un fluture (,,eu înfig un bold într-un fluture’’). Respingând legile ,,mecanice’’ ale realităţii şi, implicit, obligatoria cantonare în real, poeta apelează la serviciile ficţiunii pentru a nega sau, dimpotrivă, pentru a repara ceea ce este de reparat, în funcţie de dispoziţia sufletească. De pildă, în aceste versuri ,,chipul meu se aleargă pe sine (ca un ogar prada sa)//şi nimeni nu-l poate opri din ritual/nici cîinele oraşului justiţiarul/din colţ/ nici doctorii spitalului de boli/care freamătă/la fel nu-i pot seduce trăsăturile/ magicienii ăn transă/ca să-l pună sub masca de ghips/ să-i înnoade neuronii la ceafă/  să-i ardă gândul de fugă/şi de risipire din sens’’… (,,pe sens unic’’) este evidentă intenţia negatoare, pe când în următorul fragment se procedează la o enigmatică reparaţie lirică, în cazul de faţă, a existenţei post-sepulcrale: ,,privesc cum morţii îşi fac cafeaua/şi aprind lumânarea şi trag primul fum/şi se gândesc ce să facă pe ziua de azi/vorbesc – fac totul/fac sex/socotesc/au deja bărbi’’…  (,,nimic nu mişcă nimic’’).
În poezia Dianei Corcan, irealul evidenţiază conştiinţa rupturii de existentul negat şi de atavica vasalitate faţă de atât de cenuşia realitate. În acelaşi timp, experienţa irealului are, deopotrivă, înţelesul unei rătăciri şi al unui nonconformism asumat ostentativ, în linia stridenţelor dirijate spre obţinerea unor efecte dramatice:  ,,Dormeam noaptea cu  trupuri multe aiurând/peste mine – ca un sendviş-om practicând/o orgie veninoasă în somn –/dimineaţa obosită le aruncam enervată/pe jos/ urma o curăţenie de rutină:cadavre la gunoi/o fardare atentă două flori la ochi/şi una în piept (artificială dar roşie)/cu model (neaparat) hipiot aşa cum şi creierul/mi-l învăţasem să ştie:/are natură sub picioare mişcare din şold/pe o stradă/(…)/am încercat să fiu vie/dar a durat prea puţin/o mască obosită pălmuia/un cadavru/încerca să-l aducă în simţiri/să-l pună/să declare cât îi e de uşor’’ (,,ordinea de zi’’).  Inedit şi iconoclast, imaginarul propus de Diana Corcan ilustrează tensiunea lăuntrică a eului, o subiectivitate agitată, tulbure, convulsivă şi susţine pariul autoarei, una dintre cele mai importante din promoţia nouăzecistă-douămiistă, în ceea ce priveşte ,,compromiterea’’ graniţei dintre real şi imaginar, în numele unei autentice insurgenţe feminine: ,,mă uit/femeia aceasta din faţa/argintului rece/are pe faţă un frig/şi se vede un tren/cum străbate un trup deraiat/se risipeşte pe multe direcţii/şi se văd doi ochi de ceasornic/cu lanţ/cum încep să se agite/pe faţa ei ar fi putut să trăiacă/un om/dar s-a spart… (,,autoportet la moment’’). În definitiv, Diana Corcan este posesoarea unei stări de spirit expresioniste, pe care îşi propune să o deconvenţionalizeze, să o rupă de trecutul ei cultural, asumându-şi libertatea de a ignora canoanele impuse de ordinea realului şi de a  răstălmăci, într-un registru ironico–sceptic, logica de care depinde sensul lumii banale. Plămădirile sale – adesea, fantastice, halucinante, – ce implică, în mod preponderent, o dezvoltare epică , vizează în primul rând aşa numita ,,nelinişte a trăirii’’ valorificată în baza unei religii lirice proprii. În cazul Dianei Corcan neliniştea trăirii nu decade la statutul unei ,,plante cu rădăcinile în aer’’, aşa cum se întâmplă în poezia multora colegii ei de promoţie. Dimpotrivă, viziunile sale – înscrise în tradiţia revoltei şi nonconformismului – fac dovada unor autentice frământări lăuntrice şi  a unui talent de excepţie.