1
După un singur volum de Exerciţii de stil, 1967, doar aparent în descendenţa poeticii narative a lui Raymond Queneau, poetul şi traducătorul Romulus Vulpescu (n. 1933) n-a mai revenit niciodată la disponibilitatea retorică, mimetic emulativă, poziţionată în vecinătatea multiplelor forme narative. El se exercitase într-o proză livrescă, stabilă doar în fluctuanţa ei poetologică. R. Vulpescu rămâne un diletant superior, condus de impuls artistic. El a devenit steril într-un mod misterios. Asta dacă n-am crede că are un spirit autocritic considerabil. Cartea lui era un mod de căutare şi de înnoire fără strictă opţiune. Un modernism proteic (poematic, parabolic, simbolic, în registre variate), trecea drept pregătitor, dar fără urmări, în opera proprie. Altfel, cartea rămâne o mică „istorie” a formelor prozei, în felul celor „postmoderne” ale unor prozatori care apar în deceniul 9. Aceştia însă l-au ignorat cu desăvârşire, deşi prozatorul Vulpescu nu fusese împins în exil. Dimpotrivă, puseele sale nonconformiste nu excludeau naţionalismul protocronist de factură comunist-ceauşistă. Şi nu este chiar o mare surpriză, cum s-a spus, că nonconformismul i-a jucat festa apropierii de partidul laturii obscure a „elitei” (post)comuniste.