Tudor Arghezi prin cunoscutul vers: „Cartea mea-i, fiule, o treaptă” din multstudiatul poem Testament, înţelegea că scara cunoaşterii umane este inepuizabilă, că opera este precum o treaptă, străbătută şi ignorată de mulţi, utilă şi în acelaşi timp anonimă. Conţinând învăţături care înalţă cititorul, dar spre ce? şi cu cât? şi fiind limitată inexorabil de istoria autorului, de posibilităţile sale genetice.
Cartea lui Octavian Paler e o treaptă-balanţă ale cărei capete se apleacă fie spre trecut, spre magica Lisa, satul său natal ori spre anii de şcoală, fie spre prezentul său de scriitor aflat într-un spaţiu al interogaţiilor esenţiale, într-un convertor de realităţi în abstracţiuni. Acestui dialog fertil cu trecutul i s-au ataşat privirea imaginară – din perspective multiple – a fenomenului spaniol al coridei precum şi o suită de vise ale naratorului cu sens revelatoriu.