Constantin Acosmei este un tânăr scriitor care face parte din Club 8, o grupare vie şi interesantă din Iaşi, care a publicat şi două antologii, Club 8–Poetry (2001, în limba engleză) şi Ozone friendly (2002).
Sunt tentat să încep cronica la cartea lui Constantin Acosmei, Jucăria mortului (Editura Vasiliana ’98, Iaşi, 2002) prin a mă revolta, aiurea, pe soartă, spunând că acest poet excepţional, Constantin Acosmei, este unul din nedreptăţiţii literaturii române şi să caut o explicaţie, care nici n-ar fi atât de greu de găsit. Aş putea da „vina” pe editurile la care şi-a publicat Constantin Acosmei cartea: la editura Pan (1995) şi, această a doua ediţie, revăzută şi adăugită, la editura Vasiliana ’98, edituri care merită, din cauza asta, tot respectul, dar nu pot să nu mă mir cum editurile mari ratează de fiecare dată scriitorii cu adevărat importanţi. De exemplu, una din cele mai prestigioase edituri în momentul de faţă, Polirom, e chiar la Iaşi, ca şi cei de la Club 8, care publică pe unde apucă, de obicei la edituri despre care n-a auzit nimeni din afara oraşului (Şi Radu Andriescu, şi Ovidiu Nimigean, şi Dan Lungu, şi Florin Lăzărescu, şi Radu Pavel Gheo, şi Michael Astner, şi Gabriel H. Decuble, şi Dan Sociu…)…
La prima lectură, poeziile lui Constantin Acosmei sunt foarte haioase. Când am primit cartea am citit din ea prietenilor mei, acasă, în maşină, pe drum, chiar şi la telefon – au avut aceeaşi reacţie. Poezii scurte, directe, clare şi totodată surprinzătoare, construite de cele mai multe ori din imagini ciudat de reale, adevărate şi din acţiuni oarecum inutile, „derizorii”, imagini şi acţiuni cu care Constantin Acosmei crează invariabil şi inevitabil stări; cu asta se joacă „mortul” lui Constantin Acosmei. Volumul este alcătuit din trei părţi, Male dicat, Sic cogito, Texte poetice şi o Addenda (Relatări şi Ce s-a întâmplat), părţi îmbrăţişate de două sonete în X, care îndeplinesc aceeaşi funcţie şi-n selecţia pentru Ozone friendly (în ordine inversă) şi se încheie cu o postfaţă de O. Nimigean, Ispitirea lui Constantin Acosmei. Pentru Constantin Acosmei, poetul e un seducător, iar poezia – instrumentul seducţiei, dar şi ce are acesta mai important, tocmai din cauza asta autorul&eul poetic pretinde la o reciprocitate, la o „relaţie” – „(mai sunt ţigări până mâine/poftă de mâncare avem/talent şi pastile/hai să intrăm în bucătărie/eu îţi arăt sângele meu/tu îmi arăţi sângele tău)”, Seducătorul, primul poem din prima parte a acestei prime cărţi –, cele mai multe poezii ale sale fiind între paranteze (!). Între paranteze fie spus, toată poezia lui Constantin Acosmei e o seducţie, o poezie care are acel ceva „în plus”, care te atrage şi care, de fapt, face diferenţa. O poezie care, dacă vrei, poate să rămână haioasă. Dacă însă citeşti mai atent volumul şi, mai ales, dacă îl reciteşti, această „veselie” se transformă în cu totul altceva, poezia – aceeaşi poezie – devine gravă, în cel mai adevărat sens al cuvântului, o poezie „grea”. N-am văzut prima ediţie a cărţii, acum însă, în această formă, poetica lui Constantin Acosmei e una a conştientizării („(zeii sunt vii/numai în sudalme/şi ce dacă./îmi arunc ochii/scuip în muzicuţă/şi cânt/până când faţa/mi se îmbălează/şi ce dacă” – „Live” în bucătărie), mai exact – una de după conştientizarea lumii în care trăieşte autorul şi… noi. O poezie care crează o stare existenţială foarte puternic afectată de o lipsă de rost în viaţă, o lehamite existenţială foarte puternică: „casc cu gura închisă” (Activitate); „uneori seara intru în crâşmă şi/privesc o femeie sau alta numai/în albul ochilor până mi se face/lehamite” (Viaţa mea) – „decât să ridic două degete/ca să răspund corect/la întrebările profunde/ale existenţei/mai bine – două degete/şi mi le bag în gât”; „viaţa mea – cât hăul./mi-e lene să mă sinucid” (Palinodie); o nesiguranţă, dar şi o nehotărâre („în fiecare noapte înainte de a/stinge lumina intru în bucătărie/cu gândul să dau drumul la gaz/până la urmă dau drumul la apă” – Male dicat), indiferenţă („(şedeam ghemuit pe bordură/lângă o băltoacă şi a trecut în/viteză un camion cu remorcă//am pornit încet printre blocuri/– am ajuns la un loc pentru/joacă şi m-am dat în scrânciob)”) şi un fel de silă: „azi dimineaţă mi-a fost puţin scârbă” (Dimineaţa târziu), o stare limită („de un sfert de oră se plimbă pe drum/o femeie cu piciorul în ghips” – Garden-party), când trebuie să te lupţi şi pentru a respira („mă uit la/casa de peste drum – ziua când treci/prin faţa porţii deschise un copil/îşi îndeamnă câinele să te muşte” – Va urma).  
Dacă pe la sfârşitul oficial al comunismului în poezia românească a apărut acel „NU” categoric, exploatat mai ales în poezia lui Matei Vişniec, iată că această tranziţie continuă ne aduce un „da” indiferent, ofticat şi blazat doar în acelaşi timp. E un „da” foarte pesimist, al „oamenilor învinşi”, care trebuie să se împace cu ce este („beau apă de la robinet”) şi se împacă şi cu „soarta” („şi sunt sigur că voi muri” (Pentru nimic în lume) – „mă gândesc/dacă nu cumva am ajuns o povară/prea grea pentru frumoasa mea viaţă” (Ziua într-o cameră mobilată), un „da” al renunţării, de fapt. Poate de aici vine şi acel sado-masochism ciudat („mângâi cu plăcere capul răutăţilor” – Puţin), un masochism pur şi simplu („(m-am aplecat şi/mi-am smuls covorul/de sub picioare)” – Reverenţă). Acel „NU” categoric se transformă într-o revoltă împotriva lui „Nu”: „să nu te dezveleşti/să nu ţii becul în ochi/să nu pui mâna pe mâţă (…) mai bine să deschizi uşa/şi să pui limba/pe clanţa îngheţată” (Odă la viaţa mea). Până şi optimismul e o autoamăgire, o încercare de amăgire: „(în fiecare noapte beau/un pahar de ceai negru/mă aşez pe pat/cu faţa în jos/âmi ascult zvâcnirile inimii/şi îmi închipui că/sunt îndrăgostit)” (Prima iubire) – „(sunt chior de somn şi mă uit la soare/pot să pariez că nu voi muri/anul acesta” (Taedium vitae) – „mai mult nu sunt în stare să mint” (Pentru nimic în lume). O parte aparte a cărţii e Relatări, nişte texte narative aparent foarte haioase, care merg pe o idee foarte simplă – sunt texte scrise din perspectiva copilului, a bărbatului şi a bătrânului, deci eul poetic este heterodiegetic, însă întâmplările din Relatări sunt la fel de obişnuite vieţii de zi cu zi, textele se bazează pe ticuri, semne, superstiţii, obiceiuri şi obişnuinţe cât se poate de „fireşti”, omniprezente în viaţa noastră. Ca şi celelalte părţi ale cărţii, Relatări-le sunt compuse din aceeaşi combinaţie între ultra-obişnuit şi super-ciudat, concluzia la care ajunge cititorul fiind că pe lumea asta nu totul este logic şi că unele lucruri se întâmplă pur şi simplu, vrem noi sau nu vrem, dar mai bine să urmărim relatările reprezentanţilor celor trei vârste prin care a trecut sau va trece Constantin Acosmei:

Relatarea unui copil:
Într-o zi mergeam pe drum cu o fată. Un copil căţărat pe gard a început să strige după noi: „Gagica şi gagelul!” M-am oprit şi l-am ameninţat: „Lasă că treci tu pe la poartă pe la mine!…” (Mi-am umplut obrajii cu aer şi apoi i-am lovit cu pumnul, ca să ţâşnească aerul printre buze.) „…îţi umflu botul!” între timp, un copil mai mare, care sărise peste gard mai la vale, s-a apropiat pe furiş din spate şi mi-a tras în jos pantalonii de trening, apoi a început să-mi dea dupaci în spinare. Am vrut s-o rup la fugă dar m-am împiedicat în pantalonii lăsaţi pe vine şi m-am prăbuşit pe prundiş, julindu-mi genunchii. Am urlat până când copilul care mă caftea mi-a dat pace şi a intrat în ogradă. M-am sculat din colb, mi-am ridicat pantalonii şi am pornit mai departe. Când am trecut, cu capul în pământ, pe lângă un moşneag, acesta a strigat: „Bună ziua, flăcău!”, apoi a început să râdă răguşit. O femeie care se uita peste gard m-a ocărât că nu port respectul la oameni pe drum. Mai încolo, după cotitură, am luat un bolovan şi i-am ologit femeii nişte pui, care umblau după cloşcă prin şanţ. Fata, care alergase înainte, s-a apropiat şi a început să rostească, cu vocea sugrumată, arătând către mine cu degetul: „Treaba ta! Nu mă interesează! Te spun!” Am mai mers şi am ajuns acasă. Când m-a văzut, mama mi-a zis: „Bine ţi-au făcut! Aşa-ţi trebuie!”;
Relatarea unui bărbat:
Eram chior de somn. M-am întors cu faţa la perete şi mi-am tras pătura peste ochi. După un timp, ea a aprins becul şi a pus reşoul în priză. M-am învârtit pe partea cealaltă, dezvelindu-mă. Ea s-a aplecat în genunchi, şi-a aprins o ţigară de la rezistenţă şi a început să sufle fumul cu vârful buzelor spre gura mea căscată, horcăind încet. Pe urmă a pus un disc zgâriat, şi-a lepădat capotul pe scaun şi s-a fâţâit prin odaie, legănându-se după melodie. A luat de pe masă o sticlă şi două pahare, apoi s-a ghemuit la căpătâiul patului. A umplut unul dintre ele şi a început să toarne cu ţârâita lichidul dintr-un pahar în altul, şoptindu-mi la ureche. Când m-am trezit dimineaţa târziu în camera goală, m-am aplecat la marginea patului ud şi am scuipat cu putere pe reşoul aprins;
Relatarea unui bătrân:
Într-o zi am călătorit la oraş. Autobuzul aglomerat cobora serpentinele în viteză. O doamnă s-a ridicat de pe scaun, a scos din buzunarul genţii de voiaj o sacoşă de plastic (imprimată cu poza unei femei în chiloţi călare pe o motocicletă), apoi s-a aşezat şi, desfăcându-şi punga în faţă, a vomat icnind de câteva ori. Ajungând în oraş, am căutat magazinul universal şi am urcat pe scările rulante până la ultimul etaj. O femeie gravidă stătea la coadă ca să plătească un coş plin cu scutece şi pelinci. Cuprinsă pe neaşteptate de greţuri, a făcut doi paşi în lateral şi a vomat în pumni, cu ochii holbaţi şi cu faţa lividă. Am coborât din magazin, am intrat într-o crâşmă din apropiere şi am făcut consumaţie. Mai târziu am traversat strada, împleticindu-mă printre maşini şi claxoane, am intrat în parc şi m-am lungit cu faţa în sus pe o bancă, în bătaia soarelui. Nu după mult timp am început să horcăi şi să mă zvârcolesc, înecându-mă cu propria vomă. M-am întors cu trenul personal. în compartiment stăteau de vorbă o profesoară navetistă şi o femeie care mergea la mănăstiri. În liniştea lăsată după intrarea trenului în tunel, am aprins bricheta şi le-am surprins pe amândouă cu limba scoasă, schimonosindu-se la mine.

Pentru încheiere ar fi nimerit dacă aş face o analiză a sonetelor între care, ca între sânii celei mai frumoase femei pe care ai văzut-o vreodată, se zbuciumă Jucăria mortului, sonete la care m-am oprit însă în cronica la Ozone friendly, aşa că pur şi simplu am să vă atrag încă o dată atenţia asupra lui Constantin Acosmei, un scriitor în care am foarte mare încredere, un poet adevărat.