Dacă ar trebui să găsim un punct de vedere comun, o linie care intersectează opiniile critice ale predecesorilor, am rămâne la ideea metamorfozată în felurite ipostaze conform căreia Vladimir Streinu ne aduce o „critică de formule lirice”; altfel spus, „scrisul său elegant, nuanţat liric, este o admirabilă expresie estetică” (E. Lovinescu); ceea ce aduce nou în critica românească e „scrisul său artistic-liric aplicat la judecata critică”, va spune O. Şuluţiu. Pe de altă parte, Şerban Cioculescu explică procesul drept o evadare a lui V. Streinu din poezie pentru a se regăsi „poet în critică”, prin „distilarea preţioasă a scrisului”.
Împotriva sintagmei definitiv întipărite în conştiinţa spiritelor mai mult sau mai puţin naive conform căreia „românul s-a născut poet”, V. Streinu acţionează, distrugând presupusul mit, clarificând şi clasificând: „nu toată lumea este aptă pentru poezie”; iar dacă poezia presupune într-o oarecare măsură nebunie, nu înseamnă, ne va spune Streinu, că „nebunia ar fi totuna cu poezia”1. Lasă totuşi o portiţă de ieşire, dându-ne dreptul nouă, cititorilor (avizaţi sau nu) de a ne transforma în veritabili mânuitori ai condeiului, pentru că inevitabil „cititorul de poezie este el însuşi poet”. Actul critic este interpretat drept o manifestare a valenţelor creatoare; simpla lectură permite prelucrarea şi sublinierea individualităţilor creatoare.