Că scriu această cronichetă într-o zi de trecător brumar e o „întâmplare simplă”, gândindu-mă furiş că Brumar’ doar poetul rămâne. După aceste „spuse” în loc de moto, m-am mai gândit, tot furiş, că ar fi aproape peste poate ca, amintindu-ţi de Emil Brumaru, cu atât mai mult citindu-l, să nu te dedai şi tu la ghiduşii, la inocentă luxură a cuvintelor, la capturat, pe încercate, fluturi cu aripi de înger, sau, pe dos, îngeri cu aripi de fluturi. Să-i duci apoi în dar iubitei, aromind ca o odaliscă în alcovul îmbâcsit de atâtea vetuste arome… dar e greu să-l pastişezi pe Brumaru; trebuie să-ţi pui piedică la timp, ca să nu-l maimuţăreşti. Nu oricine poate fi „ultimul poet balcanic”, asemenea lui. Despre balcanismul lui Brumaru s-a discutat, cred, suficient şi cu temei. Voi mai adăuga şi eu câte ceva, însă nu balcanismul este pasiunea mea în poezie. Mie mi se preumblă prin minte alte gânduri furişe. De pildă, cum nu oricine poate să treacă, de la Detectivul Arthur încoace, prin atâtea variante aproape gemene, fără să plictisească, fără să exaspereze, fără să cadă, totuşi, în autopastişă. Şi cum, în ciuda acestora, la fel de savuroase rămân şi Julien ospitalierul, şi Adio, Robinson Crusoe, şi Ruina unui samovar, şi Dintr-o scorbură de morcov. Emil Brumaru a îmbătrânit în giumbuşlucuri, neîncercând să inoveze în altceva decât în stil, mai exact în lexicul unei poezii onctuoase şi parfumate, de spirit răsăritean aproape fără cusur. Prin „reveniri” şi „adăugiri”, el a reuşit să facă dintr-o poezie socotită minoră una de interes major. Miresme, arome, parfumuri, uneori miasme şi duhori.