Octavian Soviany (în Cuvântul, nr.7/325, iulie 2004) îl numeşte în mod fericit pe Dan C. Mihăilescu „un soi de pictor de «caractere», de La Bruyere postdecembrist”. Tot intransigentul critic îi observă acestuia înclinaţia voluptoasă şi nedisimulată de a descoperi mişcările interne ale unui destin creator. Într-un mod inconfundabil el îşi investeşte energia în diagnosticarea sensurilor şi a componentei oculte care le alimentează expresivitatea.  
Memorialiştii săi devin personaje ţintuite de farmec în arhivele postceauşişte ale memorialisticii româneşti. O muncă susţinută, de întâmpinare entuziastă a cărţilor şi  a ideilor l-a determinat pe autor să ne confere savoarea omogenă a cronicilor publicate de-a lungul vremii în revista 22 şi în Ziarul de duminică, reunindu-le într-un tur de forţă publicistică, conceput în patru volume, din care au apărut până în prezent numai două. Primul volum, Viaţa literară I, Editura Fundaţiei Pro, 2005, a avut ample ecouri critice, generos favorabile, câteve spicuiri cronologice şi selective apărând chiar în finalul volumului următor. Un zoom elocvent este cel semnat de Simona Sora, care afirmă: „personalitate paradoxală, debordantă şi austeră, conservatoare şi hiperliberală, interogativă şi usturător – asertivă, […] cu autoritatea sa de freelancer donquijotesc – Dan C. Mihăilescu – scrie despre viaţa culturală de la noi ca despre o comedie mereu reluată, cu regizori – păpuşari, actori autodistribuiţi sau primadone şi cu o galerie resentimentară. El «literaturizează» atât prin stil, cât şi prin asumarea unui reflex antedecembrist: asimilarea vieţii culturale cu viaţa literară”.