Pentru unul ca Motancea, intrarea pe scena unui teatru era o premieră. Ca şi Camil Deleanu, el se ducea rar chiar şi în sală. Fusese acum momit de Cosma să vină la Călaraşi ca să ia un rolişor în spanacul măreţ pe care îl pregătea acesta. De fapt, ticălosul gelatinos voia să îl aducă în urbea uitată de Dumnezeu pe Camil. Ca recunoştinţă că îi făcuse rost de bani buni, de la capitală, pentru monumentala făcătură ce avea să se înalţe în teatru ca un arc de triumf din carton presat.
Cosma ştia să-i omenească pe aceia care îl ajutau când umbla cu pantahuza. Le oferea prăzi bogate, înhăţate din judeţul piscicol şi al dropiei sau organiza pentru ei chiolhanuri dichisite la care ghiorlăiau toate tarafurile disponibile în zonă. Meniurile de bairam erau preparate după un schepsis aparte gândit să fie economicos şi să-i lase şi lui un gologan la teşcherea. Anume, aperitivele erau suculente şi titirite. Urma obligatoriu un peşte, care, la faţa locului, costa mai nimic. Cu trei piţule luai un monstru de apă dulce. Fripturile erau însă ca vai de lume, iar desertul nici nu mai venea, fiind trecut la economii. Asta deoarece Cosma avea grijă ca, îndată după antreuri, clienţii să fie matoliţi, iar la peşte abia să mai ştie cum îi cheamă. Care nu adormeau cu nasul în blide, la felul trei, se împleticeau afară ca să dea la boboci. Cât ei se răsteau la galoşi, starostele făcea semn să se ridice tot ce rămăsese mai mult sau mai puţin întreg pentru a hrăni maşiniştii din trupă.
Pe parcursul ospăţului se produceau lăutari şi guriste. Actriţele care erau propătura teatrului trebuiau să danseze cu musafirii, să le facă gâţă şi să se lase pipăite profesional. Multe proveneau din amatoare şi făcuseră, ca studii, doar cursuri de modelling de cămin cultural. Se grăbeau să-şi facă un rost până nu li se boţeau ţâţele şi nu se dădeau în lături de la nimic.
În seara magică a chefului erau poftiţi şi directorii de la liceele care îi asigurau public lui Cosma, câţiva popi şi poeţi locali cu care invitatul de seamă să aibă ce vorbi. Unii dintre ei cântau şi romanţe. Nu lipsea pictorul peisajului local, un anume Racu, plăvan şi bărbos. El cânta binişor, chiar beat fiind, baritonal, un repertoriu vast, de la Zavaidoc la Louis Amstrong.
A doua zi dimineaţă, invitaţii îşi mai aminteau seara precedentă de la început şi cam până la al treilea whisky. Ce urma, nu mai ţineau minte sau voiau să uite încât rămâneau cu impresia că au fost la un banchet princiar.
Camil mirosise planul lui Cosma şi bănuia cum va decurge vizita lui în orăşelul impregnat de gloria aceluia.  Ca unul care degusta plăcerile vieţii la „Castravetele de mare”, numai gândul la meniul potenţial îi făcea rău. Promisese că va veni la marginea Borcei însoţit de Motancea şi de biluţa contabilă care contribuise decisiv la finanţarea măgăriei. Dar îi lăsase singuri. Ţintuită de treburi, admiratoarea pătimaşă a regizorului nu putuse veni. Aşa că Motancea, cu o geantă de voiaj ca a unui medic de ţară şi vastul său parpalac înfăşurat pe braţ, pătrunsese singur şi năuc în Teatrul Naţional „Străbunul Dromichetes” din Călăraşi.
Uşile împărăteşti pe unde intra publicul erau fireşte închise. Cabalinul dibui intrarea actorilor şi întrebă portarul, care mirosea dărâmător a usturoi, despre bârlogul direcţiunii. Primul cu care dădu piept în piept pe culoarul întunecos fu Iacint Manoil. Se recunoscură. Figura lui Manoil era suficient de notorie, iar a lui Motancea chiar inconfundabilă. Îl duse aşadar pe amatorul de glorie în biroul gigantic unde trona Cosma însuşi.
Lăcaşul domnesc al directorului era ceva între sală a tronului, sală de arme şi trofee şi cabină de navă cosmică, aşa cum apare în filmele SF de doi bani. Biroul magistrului era urcat pe o estradă şi se vădea imens. Aducea cu cel pe care, la operă, Scarpia încearcă să o coţăie pe Tosca lui Puccini.  Scaunul încrustat ce susţinea bucile lui Cosma jucase în „Apus de soare” şi în „Richard al III-lea” rolul de tron al Moldovei, respectiv al Angliei. De aceea capul de balaur încrustat în spătar fusese acoperit cu un strat de tinichea purtând leii Engliterei. Cam cojiţi din cauza frecării cu spinarea şefului.  În afara unei mese de consiliu în stil florentin la care încăpeau doisprezece oameni furioşi se mai aflau acolo rafturi până la tavan, pline cu plachete şi alte obiecte care atestau gloria mondială a mastraponţului.  Erau cupe argintate largi la gură din care nu băuse nimeni, tăviţe aurite cu gravuri kitschiforme, bâtlani stilizaţi de metal şi meduze de porţelan, alte animale reale şi fabuloase, sfeşnice aiurite, lucitoare şi o menoră de alabastru. Toate erau însoţite de inscripţii în limbi felurite. Era şi un monstru bicefal de abanos, cât un caniche, care dovedea că gloria lui Cosma ajunsese pe Ecuator, în inima Africii! La loc de cinste se proţăpea un falus din sârmă împletită. Dacă te uitai mai bine, vedeai că e un cactus. Era un dar oferit trupei la un festival de importanţă locală din Texipoca de Sus. În cronicile mitizante şi în biografiile Cosmice, mătărânga argintie trecea drept Premiul Special al Festivalului Mondial de la Guadalajara, eveniment în întregime fictiv.
Aşezat  direct pe podea, se afla un ciocan târnăcopic cu teslă la coadă şi clonţ întors la vârf. Cineva ar fi putut crede că face parte din recuzita echipei de prevenire şi stingere a incendiilor. De fapt, era un ciocan de mină tradiţional, efigia în mărime naturală a unui teatru muncitoresc din Cardiff. Acolo actorii călărăşeni jucaseră trei seri la rând „Troilus şi Cresida cu monoloage din Madame Bovary”. Suvenirul turneului cubanez, care îl impresionă aparte pe Motancea, era o carapace de ţestoasă cât un leagăn de copil pe care se aplicaseră cu litere aurite cuvintele „Onoare, Patrie, Cultură”.
Prin turneele lor extramioritice, actorii şi tehnicienii teatrului, pentru a nu mai vorbi de vedetele importate din Capitală, se înfiripaseră binişor. Unii, ca Sasu, coregraful etilic, treceau, după standardele călărăşene, drept oameni foarte cuprinşi.
Îndată ce treceau graniţa, între membrii trupei se declanşa un concurs de zgârcenie. Fiecare se fălea, la întoarcere, cu felul în care supravieţuise, fără a cheltui din diurna uneori destul de substanţială, mai mult de câteva patace.
Actorii cărau cu ei salam uscat, maldăre de şniţele şi damigene de băutură tare şi proastă, acidă şi corozivă ca pişatul de iapă. Maşiniştii nu se sfiau să ducă traiste de rafie cu cartofi şi ceapă. Din astea găteau ciorbe la primus în camere de hotel pariziene sau londoneze. Aveau tingiri unsuroase, înfăşurate în ziare, în care prăjeau barabulele, stropind tapetele de mătase de la Stresa şi Calcio Vecchio al minunilor hoteliere din Montecattini Terme.
Din supermarketuri nu cumpărau decât pastă de roşii care costa 500 de lirette calupul, că era înainte de comutarea pe euroi. O mâncau crudă pe pâine sau o amestecau cu macaroane cărate din Lunca Dunării. De fumat, fumau Carpaţi, în amintirea munţilor de acasă. Puţeau a mahorcă de se cruceau europenii, iar columbienii dădeau din cap şi făceau cu ochiul, cu înţeles. În muzee nu puneau piciorul, iar pentru neveste luau papuci de plastic din talcioc.
Ce-i drept, nehaliţi cum erau, la banchetele oficiale râdeau tot, şi salata decorativă, flatând gazdele care nu bănuiseră niciodată că mâncarea lor poate fi atât de bună! Când aveau diurnă 100 de franci la un turneu de o săptămână, economiseau 680.
Unul, pe la Milano, găsise într-un colţ de magazin mai dosnic o promoţie la cutii de lapte. Se îndopase cu el, mirându-se cât sunt de proşti macaronarii că nu-l cumpără, deşi e de cinci ori mai ieftin decât parmalatul. Cartonul cutiei nu purta poze, doar inscripţii, iar bietului recuziter cuvintele „Solo per gli gatti” nu îi spuneau nimic. De altfel, lichidul era săţios şi, în afară de un pui de cufureală, nu păţise nimic. După câteva zile, se obişnuise atât de bine să se c…e împrăştiat că, ajuns în ţară, lăuda Cizma pentru bucatele ei sănătoase şi osândea ţara natală, producătoare de constipaţie.
Altul o încurcase mai urât acceptând să intre într-un bar, evident invitat de un actor spaniol cu suflet mare. Acela plecase achitând nota, dar amicul călărăşean, cam cherchelit, nu mai ştia drumul spre hotelul său. În limba lui Cervantes nu bunghea mai mult de şase cuvinte. Trebuise să ia un taxi, bucurându-se că ştie măcar numele aşezământului. Nu văzu cât e Madridul de mare, pentru că adormi în birjă. La domiciliu, plăti mahmur şi se duse glonţ la culcare.  A doua zi, văzând cât îi lipseşte din chimir îşi pierdu minţile. Voi să însângereze marmura splendidelor scări hoteliere ciocnindu-şi capul de ea. Astfel se învârti să se întoarcă iute acasă cu avionul pe cheltuiala ambasadei. Ceilalţi se întoarseră cu autobuzul, ca vai de ei.
În ceea ce-l privea pe Cosma, el preţuia în turnee mai mult gloria decât banii. Singurul artificiu pe care şi-l permitea era ca, la hoteluri, să ceară o reducere, pentru că nu mai pretindea micul dejun pentru cei 50-60 de pălmaşi ai teatrului. Diferenţa o băga în buzunar. Singurul breakfast pe care îl achita era al lui. Aşa se obişnuise: să mănânce substanţial dimineaţa. Se ducea la masă în zori, să nu-l vadă nimeni. Dacă avea în trupă vreo amantă de ocazie, n-o scutea de dijmă, dar îi dădea generos un ness din propriul borcan, adus fireşte din patria mumă.

*
După ce parcurse galeria de trofee din dreapta marelui birou, Motancea văzu partea science-fiction a încăperii. Câteva calculatoare, echipamente de filmat şi de sunet, tot felul de spoturi şi alte drăcii pe care Cosma le adunase pentru a-şi imortaliza şi a-şi transmite gloria peste munţi şi oceane. Avea minidiscuri cu muzică de spectacol peste 500, casete video şi chiar discuri video, pe atunci rare.
Motancea le privi pe toate fascinat, scoţând şi unele nechezături admirative. Ilustrissimul suit în scenă îl aştepta imperial, în spatele biroului său megalomanic pe care nu avea decât ceaşca de cafea şi cele trei telefoane mobile.
În urma lui Motancea venea Iacint, ca un vornic la Vodă.  Regizorul îi întinse lui Motancea mâna peste birou, îl înjură în gând că venise fără Camil şi îl luă să îi povestească scenariul. Pentru asta coborî din Olimpul din lemn sculptat şi se aşeză cu oaspetele la masa consiliului, arătându-i mai întâi efigiile primite şi explicând cum şi de unde le căpătase. Exagera, dar proful de fizică îl crezu integral şi se minună cu atât mai mult cu cât acum, intrat în solda lui, voia să-l creadă ca să-şi ridice propria cotă.
Vorbirea se făcu mai întâi în jurul personalităţii lui Camil Deleanu, pe a cărui bunăvoinţă Cosma conta şi în viitor. Motancea, cu devotament sincer, prietenesc, enumeră însuşirile celeste ale amicului său, precum flerul politic, inteligenţa în afaceri, fără a uita mersul la teatru şi nevasta molipsită fără leac de morbul scenic. Povesti amintiri nesemnificative din istoria amiciţiei lui cu primarul fără voie. Iacint murea de plictiseală, dar se străduia, ca actor eminent ce era, să joace aparenţa interesului, mai ales în ochii şefului. Reuşi.
Apoi, luându-l martor pe Iacint Manoil, cum avea obiceiul, Cosma începu să-şi prezinte proiectul. Ca totdeauna, el se lăsă purtat de entuziasmnul propriu, îşi puse mâna moale pe pectoralii lui Motancea pe care îl stupea de câte ori vorbea prea repede, îi apăsă nasul ca pe butonul unei sonerii pentru a puncta o pretinsă idee.
De fapt, neinspiratului făuritor de piese, aceste discuţii îi priau şi le repeta cât putea de des. Avea ocazia, vorbind, să cugete cu voce tare la ceea ce nu era în mintea lui decât o ceaţă de intenţii confuze şi înghesuite una peste alta. Astfel îşi limpezea, atâta cât era el în stare, gândurile difuze ca visele unui ambliop.
– Dumneata, dom’ Motancea, zicea el în mod inexplicabil, ca fizician ce eşti, pricepi raportul între materie şi spirit.
Profesoraşul nu cuteză să nege.
La vorba „între”, Cosma separase net, cu muchea palmei, materia de spirit!
– De aici pornesc! De aici pornesc eu! De aici! Pornim de aici, nu, Iacint? Ceru el aprobarea ciracului, care nu mai ştia demult de unde se pornise. Repetiţiile verbale erau specialitatea regizorului. Ca şi cele teatrale, de altfel.
– Deci enunţăm chiar de la titlu. Enunţăm. „Crime la Elsinore”! Ăă? Vezi cheia. O vezi! Se convinse el băgând deştele în ochii lui Motancea.
– Văd!, se ilumină asinul, ca un orb în faţa miracolului.
– Aşa!, se linişti Cosma. Vezi cheia. Avem locaţia şi acţiunea.
– Nu ne mai trebuie nimic, se entuziasmă de conjunctură Motancea.
– Nu!, urlă regizatorul strângându-l de umăr. Nimic! Nimic! sări el în picioare. Ai înţeles exact. Ai văzut ce uşor a înţeles? îl întrebă el pe Manoil.
Era sincer. Credea că a exprimat chiar un gând şi că, deşi subtil, acesta fusese priceput de Motancea.
– E deştept rău! Ţi-am zis eu, îl lăudă el lui Manoil, bătându-l scurt pe falca deşănţat de lungă.
În fapt, la viitorul său actor de ocazie, tocmai asta îl fascina: mutra, mult extinsă pe axa verticală. Părea efectiv o mârţoagă. Ochi mari şi tâmpi, moc rar de păr pe frunte, dar plete pe spete. Până şi dinţii lungi evocau un cal reformat, dar care se poate resuscita cu jăratec.
– Un cal, un cal!, strigă fericit Cosma, luându-l gura pe dinainte.
– Un cal!, sări şi Motancea fără a bănui că de el e vorba.
– Cunoşti citatul!, continuă şeful, ca ruşinat şi sperând că individul nu pricepuse aluzia, scăpată accidental, la faţa lui.
Acela însă, obişnuit cu propria lui faţă nu sesizase legătura.
– Regatul pentru un cal…, oftă Iacint ca să nu tacă.
„Crime la Elsinore” urma să adune tot ce se putea găsi mai sângeros pe sub aripile lebedei de pe Avon. Dacă garnitura elisabetanului s-ar fi dovedit insuficientă, Cosma avea să mai cupleze omoruri din alte piese de renume mondial. Lui Motancea îi rezervase mai multe roluri, lucru care îl ameţi definitiv pe armăsarul pensionat.
Tehnica lui Cosma era să ofere fiecărui actor mai multe roluri în aceeaşi piesă, roluri eventual contradictorii. Ţinea practic toată trupa în scenă pe toate cele trei ore cât dura nenorocirea. Ieşeau doar cât să schimbe scurt costumul. Asta dacă nu jucau cumva în cele ale lui Adam şi-al Evei, ceea ce reducea cheltuielile şi creştea ecoul public al spectacolului.
Pentru a nu-şi aprinde paie în cap cu trupa de clăcaşi, dar şi pentru a ţine la respect vedetele, Cosma practica în spectacole rotaţia cadrelor. Unul ca Iacint era colonelul Aureliano Buendia sau Hamlet, dar în alte scene, în care personajul lui lipsea, făcea figuraţie în câte o manta cu glugă. În Crime la Elsinore Motancea urma să fie un fel de dublu al lui Richard al III-lea. Şi anume partea lui nasoală, un Mr. Hyde din secolul respectiv. Altă marotă a piramidalului estet, acre deruta publicul şi leşina criticessele prin subtilitate, era ca fiecare personagiu mai acătării să fie dedublat, detriplat sau chiar mai mult. Recordul îl deţinea Macmeth care era jucat de opt actori pe când Ladz macbeth avea şi ea opt ipostaze. în Trei surori, Andrei avusese trei neveste şi nouă surori, iar Leonida şi Efimiţa se împătriseră fiecare.
Eroul de la Borcea nu suferea distribuţiile mici. Năimea ditamai trupele, care voiau şi ele să joace cât de cât, iar apoi, ţânându-le pe tuşă, zgârcenia lui naturală îi şoptea să iau banii degeaba.
Când vezi o actriţă mâncând o ciocolată, te poţi gândi la multe sau la nimic. Gândul care-i venea reflex lui Cosma era totdeauna acelaşi:
– Uite ce face curva asta cu banii MEI!
Lui Motancea îi decernase aşadar ipostaza rea a lui Richard, un Bucckingham din cei trei, un sfert din fantoma lui hamlet şi mulţi asasini anonimi din corul de trupeţi ai Crimelor. Nesigur pe calităţile lui. Cosma voia doar să i se vadă mutra şi să-l pună să rânjească. în rest, avea să se exprime onomatopee şi să se încadreze în mormăiala colectivă a scenelor de grup.
Atorul de ocaze era fascinat. Se gândea de pe acum cum vachiuli de la ore ca să meargă să repete. Cosma îi hărăpise totuşi, generos, o replica. Una şi bună! Străpungând pe careva cu spada, moment obligatoriu în scenariile sud-estice de la Străbunul Dromichetes, Motancea avea să urle:
– Crapă, bestie!
Aflând acest lucru, amatorul fu gata să leşine de emoţie, lăciriă dar se reculese şi arătă ce poate. Trase un:
Crapă, bestie! De fâlfâiră pereţii directoriali.
Cosma strigă şi el entuziasmat spre Iacint:
– Bravo! Ţi-am zis eu că are memorie şi voce.
Din păcate, calităţile actoriceşti ale lui motancea erau mai vizibile în particular.
Pe scenă avea trac, se împotmolea ca un bivol în noroi.
Apropierea silabelor „PĂ-BE” îl încurca şi-l făcea să stropşească. La prima repetiţie avea să şuiere neconcludent:
– Papă, beşşşttt!
La următoarele, după vocalize de încălzire, izbuti să urle:
– Crapă, peşti! Spărgându-ţi vocea pentru o durere în gât de trei zile.
Cosma voise atunci să îi taie replica, dar nenorocitul îl rugase în genunchi să nu i-o reteze. Scenariul se modifică pe loc şi asasinul zbiera acum mulţumitor:
– Crapă, băăăă!
fragment de roman