– Dvs., domnule profesor Dumitru Micu, vi se datorează repunerea în circulaţie a operei literare a lui Mircea Eliade, după un interval de 30 de ani, timp în care scriitorul, forţat de împrejurări, să nu se mai întoarcă în ţară, fusese criticat de unii congeneri „angajaţi“, marginalizat, cenzurat etc.  Când aţi luat contact cu opera literară eliadescă şi care au fost motivele pentru care i-aţi acordat creditul necesar?
 – Îl ştiam pe Mircea Eliade de la începutul primului deceniu republican, dar numai din scrieri despre el, mai cu seamă din Istoria călinesciană, sub a cărei influenţă îl consideram pe autorul Nunţii din cer drept un antimodel pentru scriitorii tineri, şi, în Romanul românesc contemporan (1959), l-am menţionat în acest sens. Nu fără sentimentul că Eliade trebuia citit integral şi cu mai multă atenţie! Terminasem de scris Romanul… în 1956 şi, în intervalul dintre data aceasta şi cea a apariţiei, aflasem că Mircea Eliade avea şi studii ştiinţifice substanţiale. Acestora le cunoşteam doar titlurile. Referirea cuiva, într-o şedinţă de catedră, la volumul Comentarii la legenda Meşterului Manole, considerat o exegeză esenţială, m-a alertat. Am început să mă documentez cât mai temeinic asupra operei ştiinţifice eliadeşti şi am reuşit, mai mult sau mai puţin. Saltul calitativ al străduinţelor în această direcţie s-a produs în 1966. Venind în România, profesorul Klaus Heitmann de la Marburg (atunci), pe care îl cunoşteam din 1960 (când începuseră cursurile de vară de la Sinaia), mi-a adus cele mai noi cărţi în limba română ale scriitorului: Nuvele (Madrid, 1963) şi Amintiri (Madrid, 1966). Aceasta din urmă, în special, m-a răscolit. Mi-a provocat un mic şoc interior, analog celui avut în liceu, înainte de 1948, la parcurgerea cărţii lui Papini Un om sfârşit. A reactualizat în conştiinţa mea admiraţia pentru eroismul efortului intelectual, al aventurării în sferele cunoaşterii. Nimerindu-se ca, tot în 1966, trei scriitori amici, Bănulescu, Sorescu şi Manolescu, să fie primiţi, la Paris, de Eliade şi să obţină adresa lui de la Chicago, i-am scris ilustrului conaţional, cerându-i consimţământul de a-i prefaţa o plănuită ediţie. Căci Mihai Şora, fost student al său, ajuns redactor-şef la Editura pentru literatură, tatona, de câtva timp, posibilitatea reeditării (bineînţeles, selective) a operei literare şi îmi propusese să scriu studiul introductiv. Gata de tipar la începutul lui 1968, volumul Maitreyi – Nuntă în cer (al cărui cuprins fusese stabilit prin înţelegere cu autorul) a apărut abia la sfârşitul lui 1969. I-au trebuit cenzurii doi ani pentru a se decide să avizeze favorabil propunerea de imprimare, apoi încă unul pentru ca să aprobe difuzarea.