Etapa de început a poeziei lui Cezar Baltag cuprinde volumele Comuna de aur (1960), Vis planetar (1962) şi Răsfrângeri (1966).
Această etapă se încheie cu antologia Monada (1968), volum care cuprinde şi un ciclu de inedite, Ţărmul zadarnic, a căror scriitură diferă substanţial de ceea ce scrisese poetul până atunci.
Poemele din acest ciclu au fost reluate – eventual cu titluri modificate – în volumul care avea să constituie un moment de consacrare autentică pentru poet, şi anume Odihnă în ţipăt (1969), volum ce deschide o nouă orientare a poeziei lui Cezar Baltag, orientare ce constă în tentaţia conceptualizării lirismului.
Luciditatea construcţiei prinsă într-o expresie cu puternic efect poetic impune printr-un echilibru fragil, dar cu atât mai sugestiv. Poetul nu se mai lasă furat de trimiterile livreşti, de aluziile culturale, de simbolurile mai mult sau mai puţin consacrate, deşi rămâne sedus de forţa conceptualizărilor în linie stănesciană sau de cuvintele devenite simbol printr-un procedeu facil, şi anume scrierea cu majusculă: Înzadarul, Despreunarea, Departele, Dincolo, Tu-De-Odată, Fărămineo.
Ceea ce e mai relevant este faptul că poetul păstrează interesul pentru „arhaicitate şi ton liturgic”1, abia schiţate în Răsfrângeri, propunând noi forme de lirism, de la tonalitatea aspră din Cântarea Cântărilor la formulele de incantaţie specifice descântecelor.