Avea un chip frumos, de bărbat veşnic tânăr, cu zâmbet iluminat de înţelegere pentru toate cele de sub soare, inclusiv pentru cele mai bizare micimi omeneşti: viaţa îi dăduse să vadă destule. Nu avea o statură înaltă, dar la fiecare dintre întâlnirile cu el mi se părea într-un anumit sens impunător – prin prestanţă. Odată mi-a făcut cinstea de a mă numi ,,mai tânărul prieten", trecând peste bariera de vârstă dintre noi: şase decenii. Cred că aceasta se întâmpla în seara când am discutat contradictoriu despre suma măsurii unghiurilor unui triunghi, sistemele axiomatice ale lui N. Lobacevski, J. Bolyai, şi fundamentele geometriei neeuclidiene, subiect pe care el îl adusese în discuţie şi despre care aveam percepţii diferite. M-am lansat în argumentaţie cu atâta pasiune încât am tăiat faţa de masă cu cuţitul, schiţând cu fidelitate geodezicele semiplanului hiperbolic.
Faptul că în viaţa publică de după 1990 au revenit personalităţile unor partide de tradiţie parlamentară din perioada interbelică a fost privit uneori drept o curiozitate a istoriei. Cred că acei domni, foarte puţini, erau necesari lumii româneşti ca aerul. Primul preşedinte de vârstă al Camerei Deputaţilor întrunite după alegerile din mai 1990, René Radu Policrat, era atât de diferit de lumea din jurul său încât părea investit de un alt timp cu o anumit mesaj pentru timpul nostru. Un om de o cultură autentică, umanist de excepţie, fusese în perioada obsedantului deceniu deţinut politic şi cunoscuse întreaga tragedie a spaţiului închisorii.